Proză ruptă din realitate

Crâșma din apropierea gării

Având un anumit standard minim vizavi de o locație de băut, uiți de fenomenul crâșmelor de cel mai josnic rang care se află în apropierea oricărei gări feroviare din România. Până și în Mizil au așa ceva.

Ținând cont de asta, este ușor ca atunci când ai nevoie de o astfel de bodegă să uiți de posibilitatea existenței sale. Așa se face că, nu știu cum de CFR-ul îmi trage la muie ori de câte ori poate, am reușit să pierd trenul și să aștept trei ore după următorul.

Chestiunea ironică și amuzantă este că nu l-am pierdut în sensul propriu zis, ci am fost în gară cu jumătate de oră înainte să trebuiască să plece și chiar m-am și uitat la el vreo 20 de minute. Se face că pe tabloul de plecări arătau plecând de la aceiași linie, două trenuri, un personal de Vatra Dornei, la 04:57, și trenul meu de București, la 05:00.

Într-adevăr, părea cam ciudat ca două trenuri să plece de la aceiași linie, la distanță de doar trei minute, dar până la urmă cine sunt eu să dictez programul CFR, așa or fi considerat mai marii gării. Și te pune tu călător adormit, la patru și jumătate dimineața și privește către personalul de Vatra Dornei, murind de frig, și așteptând să plece, ca să vină IC de București, să te urci în el la cald și să dormi ca un porc.

Se face că, la fel ca într-un vis prost și lucid, personalul pleacă la 5:00. Mă gândesc că o fi avut întârziere din gară și de, IC de București va veni cu trei minute mai târziu. Ce mare chestie trei minute, le recuperează cât ai zice pește. Lucru amuzant este că în timp ce priveam către personalul amărât ce pleca din fața mea, cu țigara în gură și plictisit de moarte, observ că ultimele trei vagoane sunt mai de doamne-ajută.

Mijesc ochii către scrisul gălbejit de pe ele și văd notat acolo, așa ca să facă-n ciudă, Suceava Nord - București Nord. Mă scarpin în creștetul capului ca un oltean care descoperă că-n București casele nu-s rotunde, ca-n bancul ăla cu vorbitul pe la colțuri.

Pentru câteva secunde mă simt complet prost. Ăsta e farmecul CFR-ului, că te face pe tine să te simți prost și nu îți dai seama că te fapt ești doar o victimă a prostiei epocale a altora. En fin, as the french would say.

Pleaca trenulețul ăsta majestic. Eu mă scarpin în cap și arunc țigara a scârbă, simțind că tocmai mi-am luat o pulă-n cur de nu o pot duce. Pe peron, niște ceferiștii. Îi întreb dacă acela, de tocmai a trecut, este trenul de București. Se uită amuzați la mine, mai că râd și îmi confirmă pula-n cur, o mai și îndeasă puțin cu rânjetele lor.

Politicos ca de obicei, le mulțumesc de informație și îmi vine să-mi iau căciula din cap, să dau cu ea de pământ și să enunț într-un mod caracteristic Bălosu: "păi o dau în pizda măsii de treabă". Dar, îmi suprim pornirile balcanice și mă duc legădându-mă către ghișeul de bilete.

Îi zic să-mi schimbe biletul că tocmai am pierdut trenul. Se minunează nevoia mare, cum, dar vai, săracul de tine. În continuare, ca un român cretin, continui să iau vina asupra mea. Nu e vina lor că au pus vagoane de IC la un personal și că nici măcar n-au anunțat asta. Nu e vina lor că cele două trenuri aveau ore de plecare diferite, măcar de aveau aceiași oră îți dădeai seama că ceva e dubios.

Deci iau vina asupra mea, îi zic că n-am știut, că nu mi-am dat seama și tac ca prostul. Farmecul CFR, cum ziceam. Parcă au un sistem atât de minunat, încât te simți tu prost că nu l-ai înțeles.

Îmi schimbă biletul, următorul tren, IR, la 08:17 minute. Minunat, 3 ore și ceva de frecat pula prin gară. Păi bine, ce să facem, ce să facem. Îmi părea călduț, dar asta era doar de la sângele care-mi pocnea în vene.

Mai aveam vreo 20 de pagini din Acid House, așa că mă pun să termin cartea și mă gândesc că după îl testez și pe Kafka, că tot n-am altceva de făcut. Și așa mă pun pe un scaun din ăla de plastic, scârbos ca dracu, și încep să citesc.

Dar nu se poate să nu descriu și ambianța pentru a se înțelege ce experiență mirobolantă a fost. Pe de-o parte, avem țiganii care stăteau grămadă lângă aparatul de cafea și făceau caterincă între ei. Pe de altă parte avem toți țăranii mizerabili, parcă ieșiți din canal, care așteptau diverse trenuri personale către cătunurile Moldovei și ale Bucovinei. Dormeau pe scaune, duhneau. Babe leșinate cu plase de rafie, își târau picioarele. Și dintr-odată se face frig. Zic să pun picior peste picior, poate așa mă mai încălzesc. De unde, că vine un țăran de nu știu unde și lasă ușa deschisă. Să-mi bag pula, ăștia trăiesc la cort.

Mă taie o pișare de poveste. Nu știu pe unde au ăștia bude, dar când îmi imaginez ce o fi acolo, parcă mi se mai stinge pofta de a mă ușura.

Îmi pare rău că nu poți avea experiențe extracorporale fiind treaz, de aș fi putut face asta și aș fi privit peste gară cred că săream în ochi mai ceva ca o pizdă beată la o petrecere. Adică, acolo, printre oamenii ăia, cred că arătam ca un burghez din Rusia secolului 18, iar ca mentalitate cred că puteam fi un Einstein.

En fin.

Momente dubioase. Dar ce crezi, mă taie pișarea aia pe burtă, chiar nu mai ține vrăjeala, dar buda aia tot n-o caut. Și că tot sunt român, zic, hai să mă piș afară pe zidul gării, că tot o merită. CFR-iștii nenorociți, futu-vă muma-n cur. Așa. Și se face că mă piș pe zidul lateral al gării și observ căutând cu privirea să nu-mi zărească vreo fată de liceu jetul, așa, observ în zare o bodegă luminată. Păi hai să merg până acolo să văd care-i faza.

Așa că mă duc. La intrare scrie Restaurant Uranus. Mă controlez în portofel, căcat, mai am 12 lei. En fin, nu poate fi o cafea mai mult de 12 lei. Trecuse o oră, mai aveam două de frecat. Zic că măcar o cafea îmi iau si o întind cât am nevoie de stau. Și ce dacă se va uita chelnerița la mine ca la ultimul țaran venit din Verești, important e că o să fie cald și pot să stau undeva. Așa că intru cu tupeu. Ce văd, niște mese de granit, ok de fel, și niște jocuri de noroc, păcănele.

Îmi vine iar să scot o maximă românească, dar mă abțin. Hai că merge, parcă e călduț. Îmi aduce aia un meniu, să-mi pice ochii din cap. 100ml de vișinată, 6 lei. Un cappucino, 2 lei, că era din ăla la plic, asta e altă treabă. Prețuri ok, păi deja încep să mă simt ca un boss și îi zic fetii să-mi aduc 100 de vișinată și un cappucino. Păi ce dracu, ne jucăm? Ori mergem la restaurant, ori nu.

Vișinata îmi dă o vagă senzație de căldură și capuccino ăla e așa să umple masa. Și dă-i cu Kafka și citit și fumat. Se face 7 și încep să apară bețivii matinali, ăia de vin dintr-un capăt al orașului la crâșma gării că e ieftin alcoolul. Oamenii ăștia oricum îi recunoști după fața aia buhăită de băutură.

Și vine o femeie pe la 50 de ani, fiind bețivă de 7 dimineața aș paria că avea doar vreo 30 dar fața nu-i ajută pă bețivi, și își ia o Golden Brau. Mă uit la ea și-mi provoacă scârbă. Se vede ironia nu? Adică eu cu vișinata, ea cu berea, suntem tovarăși. Dar eu ard timpul, ea-și arde viața. Nuanțe frate, nuanțe. Și când mă gândesc că am fost corigent la desen din cauză că mă frecam pe nuanțele profei.

Dar acum le pot distinge rapid. En fin. Și își fac apariția și băieții de liceu care bagă la păcănele. Băi, mă simt iar ca un animal adus din sălbăticie și domesticit cu forța. Iar cred că sar în ochi ca o femeie beată. Își dai seama, unul cu pleată și cercel în nas care citește Kafka în bodegă, în anturaj cu bețivii matinali și cocalarii care bagă la păcănele.

Pula mea, totuși știi cum se zice. "When in Rome, do as the Romans do".

Se face că a fost totuși o experiență interesantă, e tare să vezi și părțile astea ale vieții, pe care poate nu le-ai fi cunoscut dacă feroviarii nu ți-ar fi băgat măciuca-n cur. Și cum oare poți avea o experiență completă a vieții dacă nu experimentezi și aspectele astea mai puțin dezirabile, sau la care nici nu te gândești vreodată.

Pana mea, aberez aiurea. Totuși, m-aș îmbăta în bodega aia. 100 de vișinată la 6 lei, vai și ce bună era. Vișinată stil Bucovina. :X

Parcă pe la 8 nu-mi venea să plec, Kafka cu Metamorfoza lui mă introducea într-un spațiu absurd și SF, iar până la urmă asta rezona cu spațiul în care mă și aflam.

Era totuși un fel de decădere în care-mi place să mă complac adesea, să mă amestec cu oameni average care nu-și fac probleme vizavi de originea vieții ci mai degrabă cea mai intensă dilemă a lor este cum să facă rost de bani sau păcănele. Este oarecum relaxant, să cobori cu picioarele pe pământ și să te afunzi între oameni care nu cer nimic de la tine.

Absurditatea are logică, dacă renunți să o mai raționalizezi și accepți doar să o simți.

Colegii de beție din baruri

Se face că stăteam vineri cu Cristi și Sebi și Bogdan la bere în Voltage. Și acolo sunt destui oameni pe care nu-i sufăr, nu-mi plac fețele lor, dar cu care, prin anumite contexte, am ajuns să bem la masă. Nimic extraordinar, doar bețivi de bar care au ajuns să bea la aceiași masă.

Și se face că vineri vine unul dintre oamenii ăștia cu care am băut și pe care nu-i sufăr și zice că ce îmi e greu să-l salut când intru-n bar. Că am băut împreună și pula lui și pula mea. Mă uit la el în scârbă și-l întreb dacă suntem prieteni. Zice că nu, dar așa e frumos.

Îi zic că mi se rupe, ce dacă am băut o seară împreună, asta înseamnă că ne povestim viețile sau ce? Adică de unde nevoia asta de afirmare pentru o chestie care a fost complet random. Îi explic omului că sunt atât de indiferent încât nu-mi pasă că nu-l salut. Îi mai explic și că am toți prietenii de care am nevoie, o parte a lor deja la masă, și nu simt nevoia de alții.

Se uita la mine oarecum blocat, uimit de faptul că nu văd necesitatea salutului.

În continuare mă șochează oamenii și comportamentul lor. De unde până unde, gen? De parcă atunci când intri-n bar faci parte dintr-o frăție a paharului, iar de vei desconsidera un frate vei fi izgonit pe veci, aruncat într-un turn și vei aștepta să vină Făt-Frumos să ți-o dea la buci pentru a te reafirma în ochii camarazilor.

Mi se rupe de tine, punct. Ce ar putea vrea mai mult. Mă amuz. Nu știu dacă eu sunt socially awkard sau oamenii ăștia sunt. Oricum nu-mi pasă, cum ziceam sunt complet indiferent.

Nu-mi place să mă asociez cu totul felul de oameni, chit că i-aș putea tolera am impresia că încep să mă asemăn cu ei și chiar n-are rostul stresul psihologic.

Omu' a plecat de la masa noastră dezamăgit, parcă cumva mâhnit, de parcă eram prieteni de o viață și i-am dat reject. Ce dubioși.