În sfârșit, astăzi, am citit o stare și am simțit ceva special față de literele înșirate în fața mea.
Am avut un sentiment de macabru, sentiment ce este inspirat de saloane (in)salubre, de dute-vino-ul sistematic făcut de oameni în halate albe, de tovarăși de suferință de care te apropii forțat și de vene injectate cu substanțe menite să te readucă printre cei vii.
Oricum spitalele au o oroare proprie, în special când îți duci zilele în ele cu gândul că vei fi tăiat, că în timp ce tu vei dormi într-un vis lucid indus de halatele albe, un bisturiu se va adânci în carnea ta și va extirpa cancerul ce îți mânâncă clipele.
Momentele de acest gen sunt bune pentru că te duc către niște concluzii pe care, în circumstanțe normale, nu le descoperi.
Concepte clișeice precum doar o viață ai sau trăiește clipa nu sunt chiar atât de clișeice, cu excepția momentelor când sunt abuzate în situații improprii.
A fi pe masa de operații, când mintea îți zboară către cele mai întunecate unghere ale imaginației, îți provoacă gânduri și dorințe spontane. Am să fac asta și aia și chestia aia de n-am apucat că am preferat să dorm și pe aia că mi-a fost jenă.
Contemplarea morții este fecundă trăirii depline a vieții, oricât de absurd poate ar suna. Trăind cu gândul veșnic prezent și efervescent al neantului înveți, ținând minte că secundele îți sunt numărate deasupra creștetului, că trebuie să faci tot ce îți dorești fără a ține cont de nimic altceva în afară de adevărul emanat de cel mai intim lăuntru al tău.
Pe mine gândul morții mă face să explorez codrul întunecat ce conține manifestările mele impulsive și să mă dezinhibez total. Oare ce rost ar avea o viață complexată, menită a fi regretată în ultimele ei clipe?
Moartea este poate darul creației, ci nu viața, fiindcă de am fi nemuritori am uita să iubim, am uita importanța clipei și am trăi veșnic într-un constant mâine.
0 Scuipă ceva:
Trimiteţi un comentariu