Trebuie să tratez eu cu mine, trebuie să fac pace cu mine. Acum, eu, îmi scriu mie, nu altcuiva, nu ei, nu vouă, îmi scriu mie și sper că pe parcursul literelor îmi voi face lumină în propriul suflet.
John Lennon - Stand by me
Am avut prea multe relații în care m-am pretat la certuri banale, când m-am băgat, benevol, în tachinare dintre două persoane, în împăcarea stupidă de după, în violența unor cuvinte spuse, care nu erau adevărate, ci aveau doar rostul de a răni. Nu mai vreau asta.
27 noiembrie pentru mine este ziua când am devenit un om mai bun și m-am pus deasupra unor lucruri. 27 noiembrie este ziua când eu m-am reîntregit, iar orice cearta purtată cu Ea este o ceartă purtată cu esența existenței mele.
Eu nu mai pot să mă cert. Mi se pare, văd asta, a fi ceva prejos de noi. Prefer să adopt o atitudine pasivă în care mai bine ignor decât să mă cert. Cearta naște monștri care nu-și au locul în viața mea actuală.
Trăiesc cu destul monștri încât să adopt alții și din partea ei. Eu o văd pe Ea dreptul omul care mă îndepărteză de negrul sufletului meu, de negrul lumii pe care o văd în jurul meu, și care mă duce în alb.
Ea este ființa care mă salvează. Știu că atunci când nu o aveam acceptam negrul, mă complăceam în el, începeam să mă contopesc cu el și m-aș fi pierdut în el. M-aș fi pierdut pe vecie.
Vița de Vie - Poate că
Dar ea mă salvează din sacrilegiul minții mele realiste. Ea mă poartă mereu într-un basm și mă face să mă simt bine într-un lac de mizerie. Nu pot să mă cert cu ea fiindcă așa aș duce tot negrul din viața mea peste plapuma de alb pe care mi-o oferă.
Eu nu vreau să pervertesc puritatea pe care mi-o oferă. Eu vreau ca mereu totul nostru să fie imaculat.
Eu vreau să nu aduc bagajul emoțional în relația eu Ea. Eu vreau ca ea să vadă chestiile, poate mici, care mă determină să le fac de dragul ei, și al nostru.
Am ajuns acasă și mă gândeam. Mă gândeam că scriam chiar aici, acum vreo 4 luni, că trec intersecțiile fără să privesc. Doar de dragul hazardului, de dragul a vedea ce ar fi dacă m-ar lovi o mașină. Eram atât de lipsit de scop și atât de singur încât mă lăsam în mâinile soartei.
Ei bine, azi, după 8 beri, am privit atent în jurul meu, stânga dreapta. Pentru că am pentru ce să trăiesc,nu mă mai gândesc doar la mine, mă gândesc și la mine pentru Ea.
Mă gândesc și să am grijă de mine pentru Ea. Iar asta înseamnă totul pentru mine. Să știu că pentru cineva însemn mult și am o motivație să fiu ok, pentru ca și Ea să fie ok.
Eu sunt auto-distructiv. Asta e natura mea. Și ani de zile m-am îndreptat către auto-anihilare, până când am...
Anathema - Angels walk among us
... întâlnit ceva pe care să văd superior de ființa mea. Ceva care să merite ca eu să trăiesc. Eu mă stingeam ușor ușor. MĂ duceam către o viață patetică, tristă. O viață de alcool, iarbă și neîmplinire. O viață pierdută.
Eu mă pierdeam în viață și îmi lipsea scopul suprem, în slujba căruia să-mi pun toate forțele. Pentru care să mă ridic din noroiul meu și să enunț viață te iubesc. Tu viață mi-ai dat fericire, fericire pentru care eu mă scot din noroi și mă ridic, pentru a fi demn de fericirea pe care mi-ai dat-o.
Iar viața mi-a dat fericirea asta. Iar eu m-am ridicat, pentru a fi demn de ea. Și am dat tot, absolut tot. Mă simt atât de vulnerabil, pentru Ea, viața mea este o poartă larg deschisă unde poate intra cu căruța și poate măcina totul.
Iris - In parc
Sunt atât de deschis încât mă șochez pe mine. Eu, acum, aflu despre mine cât de mult mă pot dedica cuiva, cuiva în care cred cu toată puterea mea. Cineva care îmi împlinește basmul pe care nu credeam că am să-l trăiesc vreodată.
Sintetizând, cineva care îmi dă sens.
Cineva pentru care trăiesc.
Cineva care mă face să fiu omul care trebuie să fiu, care sunt.
Cineva care mă aduce în paradis. Cineva care mă încântă și mă face să mă blochez în mine de prea multă trăire.
Știi, iubita mea, că e mai ușor, în mai, să scrii idealistic, despre cineva care nu e al tău. Să scrii frumos. E ușor să-ți imaginezi.
Dar oare știi tu...
byron - Toast proposal
...cât de greu este în momentul în care omul acela devine al tău să exprimi tot ce simți. Când vezi că tot ce ai fi crezut că o simți crește X100 și te simți atât de plin încât nu știi cum să expui asta. Când simți că tot ce simți te depășește pe tine, ce să mai zic să exprimi față de celălalt ce simți, amplitudinea, viziunea, bătaia rapidă de inimă, totul.
NU poți, poți doar să speri că te simte conform. Căci cuvintele sunt atât de statice și amorfe vizavi de multitudinea de trăiri din tine vizavi de omul acela.
Aș mai scrie atât de mult, însă mă trezesc peste 2 ore jumate, la 7 jumate, pentru a obține 12 ore pentru noi. Și mi-aș dori ca lucrurile de genul ăsta să fie apreciate în măsura dragului pentru care eu le fac. Dar aici cuvintele sunt iarăși seci, aici trebuie ca omul ăla să te simtă.
Să aprecieze la nivel spiritual eforturile făcute de tine pentru a fi aproape, nu e nevoie de mulțumesc. Ci doar de o privire care să comunice asta și mult mai mult de atât. E nevoie ca din gesturi de genul să înțeleagă cât de mult înseamnă.
E nevoie de încredere, multă încredere și multă dragoste.
În definitiv este nevoie de abandonarea condiției umane, care este una pe alocuri defectuoasă, și îmbrățișarea condiției universale, o condiție trascendentală, în care simțirea predomină.
În care privirile drept în ochi spun mai mult decât cuvintele, când noi ne simțit sufletele contopite iar apoi le împletim și dezmeticim printre așternuturi.
Știi că, și eu visez la blond-verzuri. Însă, până atunci visez la relația noastră spirituală-fizică-transcendentală perfectă. Să nu ne mai pierdem în defecte umane, să mergem mai departe de atât.
Să fim o noțiune superioară, știu că putem. Ne iubim prea mult să nu putem.
Mă simt singur când nu mă simți. Simt că mi se atrofiază sufletul când ne distanțăm. Parcă ceva-mi urlă în piept și singura rezolvare pe care o găsesc este să mă întorc la jegul meu.
NU te pot forța să fii ființa universală care sunt eu, dar mi-ar plăcea să-mi ții companie și să-ți arăt ce frumoasa e lumea mea când accepți să trăiești cu adevărat, să te faci una cu altcineva și să înlături tot răul.
Îți pot arăta universul meu minunat, o relație cum nu sunt multe. Trebuie doar să crezi în noi, așa cum cred eu, și nu vei fi dezamăgită.Simt chiar că vei fi mai împlinită decât într-o relație banală, fiindcă ce pun eu pe masă este comuniune, nu căsătorie. Îți pun esența mea pe masă, iar asta oamenii de rând nu doar că nu o fac, ci nici nu știu să o facă.
Noapte bună. Lola ne așteaptă să fim complet fericiți pentru a veni în lumea asta.
18 februarie 2012
17 februarie 2012
07 februarie 2012
La răscruce de drumuri, cu vifor din dreapta spre stânga
Sunt la o răscruce de drumuri, nu una calmă, ci una unde un vânt puternic bate dinspre dreapta la stânga, iar viforul răzbate din stânga către dreapta.
O cumpănă unde drumul se despică în două cărări, continuarea celei pe care mergi de atâția ani și o extensie care duce către cu totul altceva.
N-am înțeles niciodată de ce majoritatea oamenilor se nasc și mor în orașul natal, de ce nu migrează mai mult, de ce e atât de împământenită ideea de a rămâne într-un singur loc toată viața. Probabil din cauză că nu am această idee fixă mi s-a și deschis încă o cărare în viitor.
Mi se pare incitantă ideea de a pleca, ca într-o aventură, într-un nou oraș. Ideea de a o lua de la zero, de a începe o a doua viață, departe de tot ce urăsc și chiar de unele lucruri pe care le iubesc.
Deși câteodată mă sperie ideea de a nu avea aproape pe nimeni acolo, totuși de multe ori mă atrage. Să știu că într-un alt oraș nu am părinți sau prieteni, să știu că voi fi forțat să mă descurc singur orice mi-ar arunca viața în față, că doar așa se clădesc oamenii puternici.
Să nu am unde sau la cine să fug. Să trebuiască mereu să mă bazez pe mine, pe forțele proprii, iar din zero-ul noului oraș să-mi clădesc viața ideală. Să privesc înapoi și să le zic copiilor, cum și taicămiu îmi zicea cândva, că am pornit de la o lingură și o furculiță și am realizat asta și aia și pe voi.
Cred că într-o astfel de viață, la un moment dat, te lovește un sentiment de satisfacție și împlinire. Ca și cum oricât de puține șanșe de reușită ai avut, TU, ai reușit să învingi sistemul și să faci ceva din tine.
Aici nu mă ține aproape nimic. Îmi doresc să explorez și alte locuri, să fiu printre oamenii ăia mai buni, mai calmi și mai onești. Să fac parte din ei, nu de mix-ul acesta de prostie și răceala și viclenie din București, amestecat cu suflete bune, pe care ajunge să le pervertească într-o constantă luptă pentru supraviețuire în așa zisul "Big Apple" al României.
Am realizat demult că viața de Big Apple nu este pentru mine. Îmi priește tihna, calmul, statul degeaba pe spate, în iarbă, și descoperind forme imaginare ale norilor de vară. Nu-mi priește aglomerația, îngropatul sub pământ al metroului, praful și poluarea.
Mai multe decât orice urăsc aglomerația. Mă jenează, simt că n-am loc să respir, să merg în voie. Pe stradă trebuie să trec ca printre jaloane printre sutele de oameni, trebuie să evit, să mă feresc, să mă uit pe unde merg, să stau la semafor, să dau de cunoscuți, să evit cunoscuți.
Am realizat demult că viața de oraș mic este pentru mine. Da, aș vizita New York, și Bucureștiul mi s-ar părea atractiv în vizită, dar nu ca oraș de locuit. Nu, eu am nevoie de un oraș mic, cald, unde viața să meargă cu încetinitorul, să îmbătrânesc fără cute, încet și frumos.
Să nu-mi sec sufletul în fiecare secundă pe fugă. Să am timp să privesc în jurul meu, să simt miros de tei. Să stau pe loc într-o intersecție dacă am chef doar fiindcă pot.
Mă cam enervează cumpăna asta a drumurilor din cauză că nu prea știu ce să fac. N-aș zice că mi-e frică de schimbare, dar îmi este puțin, iar asta vine din cauza acutului meu simț de responsabilitate. Dacă n-aș reuși să fac ceva cu mine în altă parte m-aș rușina să mă întorc înfrânt. Mi-e frică de înfrângere.
Și când mă gândesc că multe lucruri îmi sunt dragi și aici, totodată constat că toate acestea nu mă trag înapoi, multe dintre ele, prietenii, sunt ca să te sprijine pentru a merge înainte, chiar dacă ei vor rămâne înapoi.
Probabil soluția finală și ideală ar fi să mă mut pe plajă. Acolo știu sigur că voi fi fericit și cu mintea împăcată.
O cumpănă unde drumul se despică în două cărări, continuarea celei pe care mergi de atâția ani și o extensie care duce către cu totul altceva.
N-am înțeles niciodată de ce majoritatea oamenilor se nasc și mor în orașul natal, de ce nu migrează mai mult, de ce e atât de împământenită ideea de a rămâne într-un singur loc toată viața. Probabil din cauză că nu am această idee fixă mi s-a și deschis încă o cărare în viitor.
Mi se pare incitantă ideea de a pleca, ca într-o aventură, într-un nou oraș. Ideea de a o lua de la zero, de a începe o a doua viață, departe de tot ce urăsc și chiar de unele lucruri pe care le iubesc.
Deși câteodată mă sperie ideea de a nu avea aproape pe nimeni acolo, totuși de multe ori mă atrage. Să știu că într-un alt oraș nu am părinți sau prieteni, să știu că voi fi forțat să mă descurc singur orice mi-ar arunca viața în față, că doar așa se clădesc oamenii puternici.
Să nu am unde sau la cine să fug. Să trebuiască mereu să mă bazez pe mine, pe forțele proprii, iar din zero-ul noului oraș să-mi clădesc viața ideală. Să privesc înapoi și să le zic copiilor, cum și taicămiu îmi zicea cândva, că am pornit de la o lingură și o furculiță și am realizat asta și aia și pe voi.
Cred că într-o astfel de viață, la un moment dat, te lovește un sentiment de satisfacție și împlinire. Ca și cum oricât de puține șanșe de reușită ai avut, TU, ai reușit să învingi sistemul și să faci ceva din tine.
Aici nu mă ține aproape nimic. Îmi doresc să explorez și alte locuri, să fiu printre oamenii ăia mai buni, mai calmi și mai onești. Să fac parte din ei, nu de mix-ul acesta de prostie și răceala și viclenie din București, amestecat cu suflete bune, pe care ajunge să le pervertească într-o constantă luptă pentru supraviețuire în așa zisul "Big Apple" al României.
Am realizat demult că viața de Big Apple nu este pentru mine. Îmi priește tihna, calmul, statul degeaba pe spate, în iarbă, și descoperind forme imaginare ale norilor de vară. Nu-mi priește aglomerația, îngropatul sub pământ al metroului, praful și poluarea.
Mai multe decât orice urăsc aglomerația. Mă jenează, simt că n-am loc să respir, să merg în voie. Pe stradă trebuie să trec ca printre jaloane printre sutele de oameni, trebuie să evit, să mă feresc, să mă uit pe unde merg, să stau la semafor, să dau de cunoscuți, să evit cunoscuți.
Am realizat demult că viața de oraș mic este pentru mine. Da, aș vizita New York, și Bucureștiul mi s-ar părea atractiv în vizită, dar nu ca oraș de locuit. Nu, eu am nevoie de un oraș mic, cald, unde viața să meargă cu încetinitorul, să îmbătrânesc fără cute, încet și frumos.
Să nu-mi sec sufletul în fiecare secundă pe fugă. Să am timp să privesc în jurul meu, să simt miros de tei. Să stau pe loc într-o intersecție dacă am chef doar fiindcă pot.
Mă cam enervează cumpăna asta a drumurilor din cauză că nu prea știu ce să fac. N-aș zice că mi-e frică de schimbare, dar îmi este puțin, iar asta vine din cauza acutului meu simț de responsabilitate. Dacă n-aș reuși să fac ceva cu mine în altă parte m-aș rușina să mă întorc înfrânt. Mi-e frică de înfrângere.
Și când mă gândesc că multe lucruri îmi sunt dragi și aici, totodată constat că toate acestea nu mă trag înapoi, multe dintre ele, prietenii, sunt ca să te sprijine pentru a merge înainte, chiar dacă ei vor rămâne înapoi.
Probabil soluția finală și ideală ar fi să mă mut pe plajă. Acolo știu sigur că voi fi fericit și cu mintea împăcată.
20 ianuarie 2012
Sleeping with ghosts
Mă gândesc de câteva zile să mai scriu ceva pe aici, dar, într-un fel, îmi este greu. Într-un fel simt nevoia să respect o tăcere solemnă.
Există anumite ritualuri bisericești care-mi plac, pentru că îmi par spirituale, și pe care le-aș face și eu. Îmi place să ard o lumânare și să mă gândesc la cineva, în timp ce fumez deasupra ei și mi se bălăngăne picioarele și mi se umezesc ochii și apoi îi șterg repede, să nu se vadă.
Sunt ritualuri care-mi plac și care, chiar, au darul de a liniști și de a învălui oamenii într-o aură de respect. Nu din acela forțat, ci unul real, care vine din adânc. Unul pe care-l simți cu adevărat.
Îmi place să aud povești amuzante despre oameni, povești despre cum au modelat viața cuiva și au creat omul pe care-l iubești. Parcă iubești și tu indirect, căci un om extraordinar poate ieși doar din mâinile unui alt om extraordinar.
Îmi amintesc lucrul pe care mi-l spun întotdeauna când viața e grea, anume că greutățile, că durerea, fac viața și mai palpitantă, parcă atunci simți că trăiești cu adevărat. Căci știm cu toții că durerea, nu fericirea, te poartă mai adânc în viață. Îmi vine să amintesc asta, dar nu pot. Pur și simplu sunt momente în care aș vrea să evit să trăiesc atât de mult.
Este cum zicea Nietzsche, către prietenii săi. "Vă doresc durere, căderi, zbucium, nefericire". De ce? Pentru că el considera că oamenii ies puternici din astfel de necazuri. Eu consider că trecând prin momente grele apreciezi mai mult momentele bune.
Nietzche dorea un neo-om, un om puternic, stăpân pe sine, capabil să înfrângă viața. Eu doresc un om fericit, care să își evalueze corect și care să-și aprecieze pe deplin fericirea.
Am pornit pe un tren. Coincidențe. Poate nu sunt coincidențe, poate doar ai tu ochii larg deschiși și captezi mai mult ca de obicei. De exemplu, pe peron, așteptând trenul, am văzut trecând o mamă care era ținută pe după gât de fiul ei și ambii plângeau. Mergeau greu, a durere, se clătinau.
I-am văzut, i-am simțit. În mod normal poate nu aș fi făcut-o.
Cred că inima mi-a bătut în șapte ore cât în toată viața. Făcea un concurs cu gândurile, piciorul drept se zbătea într-una.
Am ajuns într-un peisaj alb, am simțit mirosul iernii. Și zăpadă s-a pus să cadă, să aibă o reprezentație și pentru mine, care nu văzusem zăpadă pe anul ăsta, ce să mai zic de ninsoare.
Și am pornit către, nici eu nu știam către ce exact. Cred că am pornit doar ca să fiu, atât. Atât puteam și atât era nevoie. Să fiu, acolo, atunci.
Am avut timp să meditez la mine, la ce e important pentru mine. La ce și cum vreau să fac. M-am gândit cât de efemer este totul și cât de important este să lași o amprentă frumoasă asupra lumii, să fii un om remarcabil pe parcurs, nu doar către final.
Să spui "Pa" de câte ori poți, să nu amâni niciodată lucrurile importante, dezvăluirea sentimentelor, întrevederilor, pe mâine. Să nu fii niciodată complet sigur că vei avea un mâine. Să faci azi tot ce îți este drag să faci.
Să spui te iubesc din momentul în care ai simțit asta, să nu aștepți o lună de zile, cum că atunci ar fi rezonabil de târziu. S-ar putea să nu apuci să o mai faci, s-ar putea ca persoana pe care o iubești să nu te mai strângă în brațe și să îi sclipească ochii. Ți-ai răpi și i-ai răpi un act minunat.
Am încuiat mereu de două ori, așa cum mi s-a indicat. Am spus DA! mereu, pentru că de când mă știu mi-a fost greu să zic NU!. Nu e ca și cum aș vrea să zic NU!, ci doar nu-mi vine. Îmi este mult mai ușor să zic DA!
Am descoperit și mă simt fascinat de cât de mult poți să pui pe altcineva deasupra ta. Cât de puțin poți să contezi în comparație cu Ea. Și am stat și am privit câte lucruri frumoase a făcut și m-am gândit de multe ori că nu știu ce vede la mine. Ea, omul meu perfect.
Multe, atât de multe îmi trec prin cap :)
Întotdeauna micile minuni se strâng în jurul unei minuni gigantice, atunci când aceasta își pierde din strălucire. Minunea gigant împrumută câte puțin din lumina micilor minuni și, după un timp, explodează într-o mare de alb, luminând mai puternic ca niciodată.
Există anumite ritualuri bisericești care-mi plac, pentru că îmi par spirituale, și pe care le-aș face și eu. Îmi place să ard o lumânare și să mă gândesc la cineva, în timp ce fumez deasupra ei și mi se bălăngăne picioarele și mi se umezesc ochii și apoi îi șterg repede, să nu se vadă.
Sunt ritualuri care-mi plac și care, chiar, au darul de a liniști și de a învălui oamenii într-o aură de respect. Nu din acela forțat, ci unul real, care vine din adânc. Unul pe care-l simți cu adevărat.
Îmi place să aud povești amuzante despre oameni, povești despre cum au modelat viața cuiva și au creat omul pe care-l iubești. Parcă iubești și tu indirect, căci un om extraordinar poate ieși doar din mâinile unui alt om extraordinar.
Îmi amintesc lucrul pe care mi-l spun întotdeauna când viața e grea, anume că greutățile, că durerea, fac viața și mai palpitantă, parcă atunci simți că trăiești cu adevărat. Căci știm cu toții că durerea, nu fericirea, te poartă mai adânc în viață. Îmi vine să amintesc asta, dar nu pot. Pur și simplu sunt momente în care aș vrea să evit să trăiesc atât de mult.
Este cum zicea Nietzsche, către prietenii săi. "Vă doresc durere, căderi, zbucium, nefericire". De ce? Pentru că el considera că oamenii ies puternici din astfel de necazuri. Eu consider că trecând prin momente grele apreciezi mai mult momentele bune.
Nietzche dorea un neo-om, un om puternic, stăpân pe sine, capabil să înfrângă viața. Eu doresc un om fericit, care să își evalueze corect și care să-și aprecieze pe deplin fericirea.
Am pornit pe un tren. Coincidențe. Poate nu sunt coincidențe, poate doar ai tu ochii larg deschiși și captezi mai mult ca de obicei. De exemplu, pe peron, așteptând trenul, am văzut trecând o mamă care era ținută pe după gât de fiul ei și ambii plângeau. Mergeau greu, a durere, se clătinau.
I-am văzut, i-am simțit. În mod normal poate nu aș fi făcut-o.
Cred că inima mi-a bătut în șapte ore cât în toată viața. Făcea un concurs cu gândurile, piciorul drept se zbătea într-una.
Am ajuns într-un peisaj alb, am simțit mirosul iernii. Și zăpadă s-a pus să cadă, să aibă o reprezentație și pentru mine, care nu văzusem zăpadă pe anul ăsta, ce să mai zic de ninsoare.
Și am pornit către, nici eu nu știam către ce exact. Cred că am pornit doar ca să fiu, atât. Atât puteam și atât era nevoie. Să fiu, acolo, atunci.
Am avut timp să meditez la mine, la ce e important pentru mine. La ce și cum vreau să fac. M-am gândit cât de efemer este totul și cât de important este să lași o amprentă frumoasă asupra lumii, să fii un om remarcabil pe parcurs, nu doar către final.
Să spui "Pa" de câte ori poți, să nu amâni niciodată lucrurile importante, dezvăluirea sentimentelor, întrevederilor, pe mâine. Să nu fii niciodată complet sigur că vei avea un mâine. Să faci azi tot ce îți este drag să faci.
Să spui te iubesc din momentul în care ai simțit asta, să nu aștepți o lună de zile, cum că atunci ar fi rezonabil de târziu. S-ar putea să nu apuci să o mai faci, s-ar putea ca persoana pe care o iubești să nu te mai strângă în brațe și să îi sclipească ochii. Ți-ai răpi și i-ai răpi un act minunat.
Am încuiat mereu de două ori, așa cum mi s-a indicat. Am spus DA! mereu, pentru că de când mă știu mi-a fost greu să zic NU!. Nu e ca și cum aș vrea să zic NU!, ci doar nu-mi vine. Îmi este mult mai ușor să zic DA!
Am descoperit și mă simt fascinat de cât de mult poți să pui pe altcineva deasupra ta. Cât de puțin poți să contezi în comparație cu Ea. Și am stat și am privit câte lucruri frumoase a făcut și m-am gândit de multe ori că nu știu ce vede la mine. Ea, omul meu perfect.
Multe, atât de multe îmi trec prin cap :)
Întotdeauna micile minuni se strâng în jurul unei minuni gigantice, atunci când aceasta își pierde din strălucire. Minunea gigant împrumută câte puțin din lumina micilor minuni și, după un timp, explodează într-o mare de alb, luminând mai puternic ca niciodată.
04 ianuarie 2012
Come here :)
O să încep cu o postare luată de pe alt blog, să și cităm, că așa e frumos, mai ales din moment ce e scris atât de frumos și spune atât de multe.
"Când eşti într-o relaţie în care îţi dai sufletul, când iubeşti inconştient, tinzi să te confuzi cu celălalt. Să-ţi placă sau sa-ţi displacă aceleaşi lucruri, să admiri sau să respingi anumiţi oameni, să accepţi sau să refuzi anumite lucruri. Îţi pierzi, oarecum, din Eu-ul tău.
Imediat după despărţire, te loveşti de lucruri noi, pe care nu ştii cum să le percepi sau pe care, din obişnuinţă, le trăieşti din perspectiva fostului, chiar dacă ţie îţi dau altfel de sentimente. Acum eşti doar tu, în primă atingere cu tot, vechi sau nou.
Învăţ să iubesc lucrurile pe care altădată le-aş fi urât, pentru tine. Învăţ să îmi accept defectele, care nu sunt şi n-o să fie niciodată calităţi. Nu mai judec oameni, locuri, religii. Învăţ să iubesc sau să urăsc în felul meu, diferit de felul în care o făceam, împreună."
Între ghilimele, cuvinte preluate de acilea: http://grapefruits.wordpress.com/
Așa, acum analiză pe text, cum ne învăța pe băncile școlii, bine, acolo nu ne învățau analiză pe text cu sufletul, dar nu-i bai, asta dezvoltăm pe cont propriu.
Mi-e îmi place să mă confund cu celălalt și am făcut asta chiar și când nu aveam o relație. Nu tind să cred că trebuie să te întorci la ce erai, înainte de respectivul\respectiva, crezând că te întorci la EU-ul interior. Ca și om te-ai schimbat pe parcursul relației, ai asimilat frumusețe sau urâțenie, anumite lucruri ți-au devenit caracteristice, chit că doar din cauza partenerului.
Nu poți da timpul înapoi și să te întorci la ceva ce erai înainte, asta se numește involuție. Trebuie doar să faci pace cu tine și să continui, îmbogățit de experiența pe care ai trăit-o.
Oamenii nu sunt articole pe care le lași în draft, nu sunt salvări de joc. Nu te poți întoarce după câțiva ani la un EU salvat undeva, într-un ungher, și să-l forțezi în tine.
Este impropriu naturii umane, este ca și cum nu ai învățat nimic din experiența vieții, ca și cum nu au existat deloc clipe care să-ți îmbogățească trăirea, să o facă mai amplă. Ca și cum tocmai ai pierdut câțiva ani din viață.
Îmi pare rău când oamenii spunând asta. Oricât de prost\bine a fost, întotdeauna a fost o trăire, o experiență.
Eu întotdeauna am ieșit mai bogat dintr-o relație, am ieșit cu principii noi, poate mai puternice, cu experiența a ce e bine să faci și ce nu și cel mai important cu experiența faptului\ideii că atunci când cineva îți este drag peste măsură trebuie să ai mare grijă cum manevrezi, prost termen, acea persoană, căci o poți pierde într-o clipită.
Nu regret nicio relație pe care am avut-o. Îmi amintesc de una care m-a învățat sacrificiul de dragul unui om, viața departe de casă, dependența de Cola, țigările Marlboro, cafeaua de dimineață.
De o alta care m-a învățat traiul pe propriile picioare, minunăția de a avea un animal în casă, planurile de viitor, mamele care nu te plac, certurile prostești, orgoliile proaste.
O alta care m-a învățat că doi oameni se pot îndrăgi fără să se poată iubi vreodată, o alta ținută la distanță și totodata atât de aproape.
Și acum una care îmi zice totul despre mine și care mă simte.
Am învățat din toate, am trecut ca printr-un storcător de carne, eliminând excesele și ieșind la final o figură suplă, plină doar de lucrurile pentru mine esențiale și caracteristice, fie prin propria natură, fie prin ce am asimilat de la alții.
Până una alta, vă dau o parte din frumusețea mea:
"Când eşti într-o relaţie în care îţi dai sufletul, când iubeşti inconştient, tinzi să te confuzi cu celălalt. Să-ţi placă sau sa-ţi displacă aceleaşi lucruri, să admiri sau să respingi anumiţi oameni, să accepţi sau să refuzi anumite lucruri. Îţi pierzi, oarecum, din Eu-ul tău.
Imediat după despărţire, te loveşti de lucruri noi, pe care nu ştii cum să le percepi sau pe care, din obişnuinţă, le trăieşti din perspectiva fostului, chiar dacă ţie îţi dau altfel de sentimente. Acum eşti doar tu, în primă atingere cu tot, vechi sau nou.
Învăţ să iubesc lucrurile pe care altădată le-aş fi urât, pentru tine. Învăţ să îmi accept defectele, care nu sunt şi n-o să fie niciodată calităţi. Nu mai judec oameni, locuri, religii. Învăţ să iubesc sau să urăsc în felul meu, diferit de felul în care o făceam, împreună."
Între ghilimele, cuvinte preluate de acilea: http://grapefruits.wordpress.com/
Așa, acum analiză pe text, cum ne învăța pe băncile școlii, bine, acolo nu ne învățau analiză pe text cu sufletul, dar nu-i bai, asta dezvoltăm pe cont propriu.
Mi-e îmi place să mă confund cu celălalt și am făcut asta chiar și când nu aveam o relație. Nu tind să cred că trebuie să te întorci la ce erai, înainte de respectivul\respectiva, crezând că te întorci la EU-ul interior. Ca și om te-ai schimbat pe parcursul relației, ai asimilat frumusețe sau urâțenie, anumite lucruri ți-au devenit caracteristice, chit că doar din cauza partenerului.
Nu poți da timpul înapoi și să te întorci la ceva ce erai înainte, asta se numește involuție. Trebuie doar să faci pace cu tine și să continui, îmbogățit de experiența pe care ai trăit-o.
Oamenii nu sunt articole pe care le lași în draft, nu sunt salvări de joc. Nu te poți întoarce după câțiva ani la un EU salvat undeva, într-un ungher, și să-l forțezi în tine.
Este impropriu naturii umane, este ca și cum nu ai învățat nimic din experiența vieții, ca și cum nu au existat deloc clipe care să-ți îmbogățească trăirea, să o facă mai amplă. Ca și cum tocmai ai pierdut câțiva ani din viață.
Îmi pare rău când oamenii spunând asta. Oricât de prost\bine a fost, întotdeauna a fost o trăire, o experiență.
Eu întotdeauna am ieșit mai bogat dintr-o relație, am ieșit cu principii noi, poate mai puternice, cu experiența a ce e bine să faci și ce nu și cel mai important cu experiența faptului\ideii că atunci când cineva îți este drag peste măsură trebuie să ai mare grijă cum manevrezi, prost termen, acea persoană, căci o poți pierde într-o clipită.
Nu regret nicio relație pe care am avut-o. Îmi amintesc de una care m-a învățat sacrificiul de dragul unui om, viața departe de casă, dependența de Cola, țigările Marlboro, cafeaua de dimineață.
De o alta care m-a învățat traiul pe propriile picioare, minunăția de a avea un animal în casă, planurile de viitor, mamele care nu te plac, certurile prostești, orgoliile proaste.
O alta care m-a învățat că doi oameni se pot îndrăgi fără să se poată iubi vreodată, o alta ținută la distanță și totodata atât de aproape.
Și acum una care îmi zice totul despre mine și care mă simte.
Am învățat din toate, am trecut ca printr-un storcător de carne, eliminând excesele și ieșind la final o figură suplă, plină doar de lucrurile pentru mine esențiale și caracteristice, fie prin propria natură, fie prin ce am asimilat de la alții.
Până una alta, vă dau o parte din frumusețea mea:
30 decembrie 2011
Contraste
În Africa se moare din lipsă de apă. Oamenii se duc, unul după altul, din cauza holerei, din cauza SIDA.
În Sudan, încă, se petrec drame care nu pot fi relatate în cuvinte, drame care au dus la despărțirea țării în două. În Rwanda se trecea cu camioanele peste cadavrele oamenilor înșirate pe drumurile de pământ prăfuite. Crime de natura etnică.
Între timp, în România, la TV, Florin Piersic își povestește grandioasă carieră cinematografică și cum s-a cunoscut el cu Brigitte Bardot.
Între timp, în România, Dan Puric îndeamnă poporul și statul către război. Își recită poezia creștină în văzul a milioane de oameni și enunță: "Dar noi când trecem Prutul?". Sfânta reîntregire. Oare omul ăsta crede că oamenii nu ai griji mai mari, mai importante, mai semnificative, decât recucerirea Basarabiei?
Până la urmă ce importanță are? Basarabia e bine acolo cum e, România la fel. Chiar trebuie să ne dăm cu pușca în ceafă de dragul a câteva hectare de pământ. Chiar atât de ignoranți să fie acești oameni de așa zisă natură superioară.
Într-un fel este de înțeles, când ești pe cai mari îți este greu să vezi grijile celor mai puțin fericiți. Dan Puric ar trebui dus în sărăcia din România, acolo unde mamele își sufocă sânii, înfometate fiind, să mai dea un strop de lapte copiilor. Să le întrebe pe ele, pe lista lor de priorități, unde se află "necesitatea" trecerii Prutului.
Un imbecil notoriu. Orice dobitoc, oricât de deștept ar fi, care îndeamnă la război merită crucificat.
În Asia copii sunt luați în sclavie, își petrec anii și cresc pe vapoare, traversând oceane și producând Nike sau Adidas.
În Arabia Saudită femeile sunt aruncate de la fereastră, pentru niște fleacuri, considerate ofensatorii în lumea musulmană. Româncele, procentul ăla prost de românce, ar trebui duse acolo, să mai zică că românii sunt porci că nu le zic "te iubesc".
Între timp politicienii infecți și corupți fură, așa cum au făcut încă de când l-au mătrășit pe Ceaușescu. Au furat toată industria României, cărămidă cu cărămidă. Au distrus totul și și-au băgat banii în buzunar. Așa au ajuns pârliți ca Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, Ioan Niculae și alții să fie baroni, niște oameni care înainte de '89 erau niște nimeni. Însă la momentul oportun au știut să își împartă prada, iar acum dau lecții de business la TV.
În Brazilia, copii cresc în ghetouri și pun mâna, pentru prima oară, pe o armă la cinci ani. În Brazilia ai două oportunități, ori ajungi fotbalist ori criminal.
Între timp, în România oamenii deplâng performanțele echipei naționale, care nu se mai ridică la standardele generației Hagi. Who gives a fuck? Mândrie națională? Un mare căcat.
În Congo femeile erau violate și apoi aruncate ca niște cârpe proaste. Lumea este devastată de durere, iar preocupările "țărilor civilizate" sunt energia nucleară, explorarea spațiului, misiunea pe Marte, marketingul, manipularea prin mass-media.
Salvații Copiii, Medici fără frontieră...astea sunt enigme pentru români, habar n-au ei de organizațiile astea, sau cu ce se ocupă. Ei n-au idee și nici nu le pasă ce se întâmplă în jur, tot ce contează e ca burtica lor să fie sătulă și să aibă flat screen TV.
De unde atâta ignoranță și nepăsare, de unde atâta izolare și atâtea granițe. Cum poți tu Washington-ule să trimiți rachete spațiale când milioane de oameni n-au apă!!!! potabilă să bea. Unde este spiritul logic și bunul simț?
Cum pot exista diferențe atât de mari, iar nimănui să nu-i pese. Adică, n-ar fi agreabil ca întreaga planetă să ajungă la un nivel dacă nu similar, atunci sustenabil, al vieții, iar abia apoi să se ocupe de explorare științifică?
Dar aici intervine naivitatea mea, de care sunt conștient. Vezi tu, planeta e suprapopulată, pe viitor va fi și mai și. Iar din această cauză se operează ceea ce se numește depopulare pasivă. Sărăcia, moartea de foame, nimeni nu bagă de seamă fiindcă este bună, populația globală scade. Războiele? Ideale, se duc proștii pe capete.
Chit că este pasivă, tot crimă se cheamă. Și problema ar fi atât de simplu de rezolvat prin educație. Să ofere educație acelor oameni, planificarea familie, introducerea conceptului numit prezervativ. Asta este soluția, ca și în clipul genial de mai jos, în care se explică cum funcționează toată chestia asta.
But nobody cares, a bunch of humans with no humanity.
http://www.ted.com/talks/hans_rosling_on_global_population_growth.html
În Sudan, încă, se petrec drame care nu pot fi relatate în cuvinte, drame care au dus la despărțirea țării în două. În Rwanda se trecea cu camioanele peste cadavrele oamenilor înșirate pe drumurile de pământ prăfuite. Crime de natura etnică.
Între timp, în România, la TV, Florin Piersic își povestește grandioasă carieră cinematografică și cum s-a cunoscut el cu Brigitte Bardot.
Între timp, în România, Dan Puric îndeamnă poporul și statul către război. Își recită poezia creștină în văzul a milioane de oameni și enunță: "Dar noi când trecem Prutul?". Sfânta reîntregire. Oare omul ăsta crede că oamenii nu ai griji mai mari, mai importante, mai semnificative, decât recucerirea Basarabiei?
Până la urmă ce importanță are? Basarabia e bine acolo cum e, România la fel. Chiar trebuie să ne dăm cu pușca în ceafă de dragul a câteva hectare de pământ. Chiar atât de ignoranți să fie acești oameni de așa zisă natură superioară.
Într-un fel este de înțeles, când ești pe cai mari îți este greu să vezi grijile celor mai puțin fericiți. Dan Puric ar trebui dus în sărăcia din România, acolo unde mamele își sufocă sânii, înfometate fiind, să mai dea un strop de lapte copiilor. Să le întrebe pe ele, pe lista lor de priorități, unde se află "necesitatea" trecerii Prutului.
Un imbecil notoriu. Orice dobitoc, oricât de deștept ar fi, care îndeamnă la război merită crucificat.
În Asia copii sunt luați în sclavie, își petrec anii și cresc pe vapoare, traversând oceane și producând Nike sau Adidas.
În Arabia Saudită femeile sunt aruncate de la fereastră, pentru niște fleacuri, considerate ofensatorii în lumea musulmană. Româncele, procentul ăla prost de românce, ar trebui duse acolo, să mai zică că românii sunt porci că nu le zic "te iubesc".
Între timp politicienii infecți și corupți fură, așa cum au făcut încă de când l-au mătrășit pe Ceaușescu. Au furat toată industria României, cărămidă cu cărămidă. Au distrus totul și și-au băgat banii în buzunar. Așa au ajuns pârliți ca Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vîntu, Dinu Patriciu, Ioan Niculae și alții să fie baroni, niște oameni care înainte de '89 erau niște nimeni. Însă la momentul oportun au știut să își împartă prada, iar acum dau lecții de business la TV.
În Brazilia, copii cresc în ghetouri și pun mâna, pentru prima oară, pe o armă la cinci ani. În Brazilia ai două oportunități, ori ajungi fotbalist ori criminal.
Între timp, în România oamenii deplâng performanțele echipei naționale, care nu se mai ridică la standardele generației Hagi. Who gives a fuck? Mândrie națională? Un mare căcat.
În Congo femeile erau violate și apoi aruncate ca niște cârpe proaste. Lumea este devastată de durere, iar preocupările "țărilor civilizate" sunt energia nucleară, explorarea spațiului, misiunea pe Marte, marketingul, manipularea prin mass-media.
Salvații Copiii, Medici fără frontieră...astea sunt enigme pentru români, habar n-au ei de organizațiile astea, sau cu ce se ocupă. Ei n-au idee și nici nu le pasă ce se întâmplă în jur, tot ce contează e ca burtica lor să fie sătulă și să aibă flat screen TV.
De unde atâta ignoranță și nepăsare, de unde atâta izolare și atâtea granițe. Cum poți tu Washington-ule să trimiți rachete spațiale când milioane de oameni n-au apă!!!! potabilă să bea. Unde este spiritul logic și bunul simț?
Cum pot exista diferențe atât de mari, iar nimănui să nu-i pese. Adică, n-ar fi agreabil ca întreaga planetă să ajungă la un nivel dacă nu similar, atunci sustenabil, al vieții, iar abia apoi să se ocupe de explorare științifică?
Dar aici intervine naivitatea mea, de care sunt conștient. Vezi tu, planeta e suprapopulată, pe viitor va fi și mai și. Iar din această cauză se operează ceea ce se numește depopulare pasivă. Sărăcia, moartea de foame, nimeni nu bagă de seamă fiindcă este bună, populația globală scade. Războiele? Ideale, se duc proștii pe capete.
Chit că este pasivă, tot crimă se cheamă. Și problema ar fi atât de simplu de rezolvat prin educație. Să ofere educație acelor oameni, planificarea familie, introducerea conceptului numit prezervativ. Asta este soluția, ca și în clipul genial de mai jos, în care se explică cum funcționează toată chestia asta.
But nobody cares, a bunch of humans with no humanity.
http://www.ted.com/talks/hans_rosling_on_global_population_growth.html
27 decembrie 2011
Drunken creation act
Rammstein - Wo bist du
Că tot vorbea cu Cristi și Bogdan că cel mai bun act de creație este conceput atunci când ești beat sau drogat, vis-a-vis de Pink Floyd. Într-adevăr artistul este la apogeul său când este sub influență, atunci este destul de sincer cu el, în armonie cu el, pentru a se dezvălui pe deplin, curat, ascultătorilor.
Acum, nu că aș pretinde că-s vreun fel de artist, dar simt la fel, cele mai geniale chestii le-am scris, simțit, fie beat fie fumat. Îți acordă altă dimensiune a trăirii, parcă își poți explora adâncurile și piscurile, le poți relata sincer, chiar de le vei regreta a doua zi, că a fost prea franc cu alți oameni, care poate nu merită să te cunoască profund.
Rammstein - Amour
Astăzi a fost în mare parte o zi tristă, dureroasă. Am încercat să ajut un om la nevoie, iar toate sentimentele mele calde au fost interpretate a fi reci, simplu morale
Eu am două amante, etica și moralitatea. Dar, nu mereu vorbesc din perspectiva lor. Eu, în general vorbesc nu din perspectivă Kantiană, ci din una umanistă. Vorbele mele calde au fost interpretate, fiind de departe, a fi seci și lipsite de sentiment.
Vorbele mele, care dureau în mine, fiindcă binele Ei contează mai mult decât binele meu, au fost proaste pentru Ea. Faptul acesta a născut un gol în mine, care creștea cu fiecare mesaj instant ce apărea. Mă durea sufletul că nu înțelegea că eu, Silviu, eu, omul, mă rupeam în mii de bucăți că Ei nu îi este bine, dar că trebuie să fie acolo pentru omul drag Ei, omul care i-a dat ființă.
Eu pun binele Ei mai presus decât orice, dar totul depinde și de context. Dacă Ea ar dori să ucidă ca să îi fie bine, nu aș mai fi de acord cu binele Ei. Întotdeauna va depinde și de situație, iar binele unei persoane poate păli în situația unui bine SUPERIOR. Iar asta nu a înțeles, iar asta m-a durut.
Aș disprețui veșnic un om care lasă un om drag, la greu. Un om care fuge când dă de greu. Ca și cum eu aș putea muri mâine, aș putea muri mâine, iar Ea ar decide să plece de lângă mine fiindcă îi este greu să mă vadă astfel, fiindcă îi face rău. Dar răul tău este neimportant, oricât îți doresc fericirea din lume, pe lângă răul celorlalți.
Nu este pic de moralism aici, ci doar umanism, doar inimă curată și simțitoare.
byron - Dacă vrei
Eu, eu nu vreau să mă cert. Eu simt că Universul, acel Univers care contribuie pentru ceea ce îți dorești, mi-a oferit o a doua șansă, după care am durut și suferit nemăsurat, de care nu vreau să-mi bat joc.
Mă port cu tandrețe și mare grijă cu a doua șansă, când simt tensiune prefer să mă retrag, nu din LIPSĂ de interes, ci pentru a nu irosi șansa. De ce să ne certăm aiurea, contrazicem, când putem să ne calmăm și să discutăm altă dată, dacă tot nu ne înțelegem unul pe celălalt.
byron - The dawn of a drunk bum
Piesa asta a venit perfect. It's my dawn. The dawn of a DRUNK BUM. Tot vroiam să relatez propria opinie asupra științei comportamentale, unul dintre aspecte era că cearta, într-un cuplu, este necesară pentru a dinamiza relația, pentru acel sex sălbatic, nervos, pentru pasiune, pentru trăire. Însă, iubirea mea este atât de pură, de adevărată, încât contrazicerile noastre nasc golurile în mine, goluri ce rămân neacoperite. Nu vrea să ne certăm, nu vreau să ne urâm, nici măcar pentru câteva secunde.
Vreau să ne iubim universal, chit că declarația este unilaterală.
Vreau să înțeleagă că orice aș zice, orice aș face, niciodată nu sunt rece. În mine, inima mea arde prea curat, este un foc, ce arde. Scânteia ești TU.
Și mă bucur că ești în viața mea, astfel.
Nu-mi plac reproșurile presupuse, nu-mi place să...
byron - On the road
...mi se zică că am fost fără căldură. De ce? Pentru că nu îmi vezi fața arzândă de dorul tău, de dragul de a fi lângă tine prin tot ce treci. Pentru că vezi doar litere alăturate, nu îmi vezi și zbuciunul dinăuntru când aflu că nu îți este bine. Vrei să vezi doar suprafața, când Eu, eu, sunt mai mult, am atât de multe straturi în care tu pătrunzi în fel și chip, viața ta fiind și povestea mea.
NU-mi permit să mă simt îndurereat din cauza neînțelegerilor. NU-mi permit fața de mine și față de mine. NU-mi permit, pentru că dau tot ce am, dau tot ce sunt, ce n-am făcut niciodată. Mă arunc trup și suflet către tine, fără opreliști, mă arunc după cum îmi cântă inima și am pretenția de la tine, să știi, că ești totul meu, însă nu te voi susține când vei decide să nu mai fii OM.
Nu te voi susține, oricât de mult voi muri în mine, când ai decide să fii mai jos decât omul excepțional pe care îl văd, și ești, în tine.
byron - No man's land
Eu am principii UMANISTE puternice, pe care ție ți le aplic cel mai puternic, pentru că cea mai dragă ființă ochilor mei, pentru că de la tine am pretenții.
Pentru că aștept să iubești necondiționat oamenii dragi ție, indiferent de context.
Pentru că m-aș fi simțit mizerabil să fiu de acord cu tine doar fiindcă așa voiai tu. Nu pentru că n-ai merita să fii fericită, dar pentru că știi că viața nu e doar lapte și miere, ci că uneori în cele mai teribile clipe se demonstrează dragostea aia majestică.
Pentru că vreau să știi că indiferent de ce aștepți tu, de la mine vei găsi o părere sinceră, fie că îți place, fie că nu. NU mă pot minți pe mine, doar de dragul de a-ți face pe plac, oricât de mult ai însemna pentru mine.
Nu îți pot da un sfat de căcat, doar pentru a nu ne certa. M-aș simți ultimul om, față de mine și față de tine. Aș fi ultimul om.
Rammstein - Stirb nicht vor mir
Ești aer pentru mine...
Sunt...pentru tine.
Ea este, EA, pentru tine. Fii acolo, fie doar cinci minute pe zi, lângă ea. Din dragoste, nu din durere. Crede-ma, știu despre ce vorbesc, cunosc psihologia oamenilor, oricât de aiurea s-ar purta, sufletul va fi plin de bucurie că nu părăsești în durere, oricât de mult te-ar durea și pe tine.
Căci asta este dragostea aia ireală, aia de basm. Când te sacrifici pe tine, de dragul altcuiva. Asta îmi doresc să văd în tine, omul superb pe care-l iubesc, omul superb care ești, care nu dă înapoi când drumul se îngustează.
byron - Watercolor
Piesa asta e pentru mine. O să tac acum. Tu dormi, sper că, de data asta, ai înțeles, corect, tot ce am vrut să zic.
Că tot vorbea cu Cristi și Bogdan că cel mai bun act de creație este conceput atunci când ești beat sau drogat, vis-a-vis de Pink Floyd. Într-adevăr artistul este la apogeul său când este sub influență, atunci este destul de sincer cu el, în armonie cu el, pentru a se dezvălui pe deplin, curat, ascultătorilor.
Acum, nu că aș pretinde că-s vreun fel de artist, dar simt la fel, cele mai geniale chestii le-am scris, simțit, fie beat fie fumat. Îți acordă altă dimensiune a trăirii, parcă își poți explora adâncurile și piscurile, le poți relata sincer, chiar de le vei regreta a doua zi, că a fost prea franc cu alți oameni, care poate nu merită să te cunoască profund.
Rammstein - Amour
Astăzi a fost în mare parte o zi tristă, dureroasă. Am încercat să ajut un om la nevoie, iar toate sentimentele mele calde au fost interpretate a fi reci, simplu morale
Eu am două amante, etica și moralitatea. Dar, nu mereu vorbesc din perspectiva lor. Eu, în general vorbesc nu din perspectivă Kantiană, ci din una umanistă. Vorbele mele calde au fost interpretate, fiind de departe, a fi seci și lipsite de sentiment.
Vorbele mele, care dureau în mine, fiindcă binele Ei contează mai mult decât binele meu, au fost proaste pentru Ea. Faptul acesta a născut un gol în mine, care creștea cu fiecare mesaj instant ce apărea. Mă durea sufletul că nu înțelegea că eu, Silviu, eu, omul, mă rupeam în mii de bucăți că Ei nu îi este bine, dar că trebuie să fie acolo pentru omul drag Ei, omul care i-a dat ființă.
Eu pun binele Ei mai presus decât orice, dar totul depinde și de context. Dacă Ea ar dori să ucidă ca să îi fie bine, nu aș mai fi de acord cu binele Ei. Întotdeauna va depinde și de situație, iar binele unei persoane poate păli în situația unui bine SUPERIOR. Iar asta nu a înțeles, iar asta m-a durut.
Aș disprețui veșnic un om care lasă un om drag, la greu. Un om care fuge când dă de greu. Ca și cum eu aș putea muri mâine, aș putea muri mâine, iar Ea ar decide să plece de lângă mine fiindcă îi este greu să mă vadă astfel, fiindcă îi face rău. Dar răul tău este neimportant, oricât îți doresc fericirea din lume, pe lângă răul celorlalți.
Nu este pic de moralism aici, ci doar umanism, doar inimă curată și simțitoare.
byron - Dacă vrei
Eu, eu nu vreau să mă cert. Eu simt că Universul, acel Univers care contribuie pentru ceea ce îți dorești, mi-a oferit o a doua șansă, după care am durut și suferit nemăsurat, de care nu vreau să-mi bat joc.
Mă port cu tandrețe și mare grijă cu a doua șansă, când simt tensiune prefer să mă retrag, nu din LIPSĂ de interes, ci pentru a nu irosi șansa. De ce să ne certăm aiurea, contrazicem, când putem să ne calmăm și să discutăm altă dată, dacă tot nu ne înțelegem unul pe celălalt.
byron - The dawn of a drunk bum
Piesa asta a venit perfect. It's my dawn. The dawn of a DRUNK BUM. Tot vroiam să relatez propria opinie asupra științei comportamentale, unul dintre aspecte era că cearta, într-un cuplu, este necesară pentru a dinamiza relația, pentru acel sex sălbatic, nervos, pentru pasiune, pentru trăire. Însă, iubirea mea este atât de pură, de adevărată, încât contrazicerile noastre nasc golurile în mine, goluri ce rămân neacoperite. Nu vrea să ne certăm, nu vreau să ne urâm, nici măcar pentru câteva secunde.
Vreau să ne iubim universal, chit că declarația este unilaterală.
Vreau să înțeleagă că orice aș zice, orice aș face, niciodată nu sunt rece. În mine, inima mea arde prea curat, este un foc, ce arde. Scânteia ești TU.
Și mă bucur că ești în viața mea, astfel.
Nu-mi plac reproșurile presupuse, nu-mi place să...
byron - On the road
...mi se zică că am fost fără căldură. De ce? Pentru că nu îmi vezi fața arzândă de dorul tău, de dragul de a fi lângă tine prin tot ce treci. Pentru că vezi doar litere alăturate, nu îmi vezi și zbuciunul dinăuntru când aflu că nu îți este bine. Vrei să vezi doar suprafața, când Eu, eu, sunt mai mult, am atât de multe straturi în care tu pătrunzi în fel și chip, viața ta fiind și povestea mea.
NU-mi permit să mă simt îndurereat din cauza neînțelegerilor. NU-mi permit fața de mine și față de mine. NU-mi permit, pentru că dau tot ce am, dau tot ce sunt, ce n-am făcut niciodată. Mă arunc trup și suflet către tine, fără opreliști, mă arunc după cum îmi cântă inima și am pretenția de la tine, să știi, că ești totul meu, însă nu te voi susține când vei decide să nu mai fii OM.
Nu te voi susține, oricât de mult voi muri în mine, când ai decide să fii mai jos decât omul excepțional pe care îl văd, și ești, în tine.
byron - No man's land
Eu am principii UMANISTE puternice, pe care ție ți le aplic cel mai puternic, pentru că cea mai dragă ființă ochilor mei, pentru că de la tine am pretenții.
Pentru că aștept să iubești necondiționat oamenii dragi ție, indiferent de context.
Pentru că m-aș fi simțit mizerabil să fiu de acord cu tine doar fiindcă așa voiai tu. Nu pentru că n-ai merita să fii fericită, dar pentru că știi că viața nu e doar lapte și miere, ci că uneori în cele mai teribile clipe se demonstrează dragostea aia majestică.
Pentru că vreau să știi că indiferent de ce aștepți tu, de la mine vei găsi o părere sinceră, fie că îți place, fie că nu. NU mă pot minți pe mine, doar de dragul de a-ți face pe plac, oricât de mult ai însemna pentru mine.
Nu îți pot da un sfat de căcat, doar pentru a nu ne certa. M-aș simți ultimul om, față de mine și față de tine. Aș fi ultimul om.
Rammstein - Stirb nicht vor mir
Ești aer pentru mine...
Sunt...pentru tine.
Ea este, EA, pentru tine. Fii acolo, fie doar cinci minute pe zi, lângă ea. Din dragoste, nu din durere. Crede-ma, știu despre ce vorbesc, cunosc psihologia oamenilor, oricât de aiurea s-ar purta, sufletul va fi plin de bucurie că nu părăsești în durere, oricât de mult te-ar durea și pe tine.
Căci asta este dragostea aia ireală, aia de basm. Când te sacrifici pe tine, de dragul altcuiva. Asta îmi doresc să văd în tine, omul superb pe care-l iubesc, omul superb care ești, care nu dă înapoi când drumul se îngustează.
byron - Watercolor
Piesa asta e pentru mine. O să tac acum. Tu dormi, sper că, de data asta, ai înțeles, corect, tot ce am vrut să zic.
26 decembrie 2011
Christmas
Dar vă rog ceva, citind chestiile de mai jos, citiți fiecare paragraf pe piesa care îi aparține, asta ca, poate, să simțiți mai bine rândurile. Insist să faceți asta, iar dacă paragraful este prea scurt pentru piesă, atunci așteptați să se termine piesa și apoi continuați. :)
N-aș putea zice că am petrecut urât Crăciunul, dar se poate mult mai bine. Simt un dor puternic, dar nu din acela trist, ci unul plin de speranță, știind că am ceva frumos, undeva departe, dar destul de aproape. Îmi vine să plec departe, departe de tot, cu cineva de braț, să rămână în urmă tot ce a fost și să fie doar ce va fi.
E ciuda că acum mi se cer sfaturi, de când îmi merge bine, din două părți, și nu prea știu ce ar trebui să zic. Tot ce știu este că m-am luat pe mine, m-am așezat pe o tavă de argint, și m-am servit Ei. Acum că Ea a acceptat ce se afla pe tavă e altă treabă, asta ține de fiecare om în parte. Oricum nu știu ce am făcut și nu vreau să mă gândesc că am făcut doar ce trebuia, când trebuia, parcă-mi sună așa...tehnic, teoretic.
Aș vrea să cred că așa trebuia să se întâmple.
Crăciunul a fost frumos, așa cum a fost el. Cu un om drag, cunoscut recent. Stau și mă gândesc uneori, la alți ani, când mă simțeam pierdut și nu aveam cu cine să beau o sticlă de vin să-mi plâng de milă, pentru ca dimineață să mă trezesc cu raze de soare pe față și să spun că este o nouă zi, o nouă încercare de a obține fericirea.
Și pe parcursul anilor am adunat mulți oameni dragi în jurul meu, oameni precum Sebi, Cristi, Dana, Maria, Alexandra, Șerban,Izabella. Oameni pe care i-am cunoscut în diverse contexte și nu cu toți mă văd în orice context, însă, știu că dacă simt că mor, ei vor încerca să mă învie, vor fi acolo lângă mine fără a trebui să zică ceva, doar să fie acolo.
Câteodată mă lovește febra propriei nesiguranțe. Mmmm, sunt nesigur pe mine, pe tot, eu sunt prostul care știe că îți este dor de mine, mult dor, imens dor, dar trebuie să aud toate lucrurile astea, pentru a mă liniști.
Nu-mi place asta la mine, că simt nevoia constat de reafirmare, că trebuie să știu că sunt TOTUL. Cred că din profunda mea nesiguranță derivă căcaturile astea.
Și da, mi s-a zis atât de des să "uit de ea și să îmi văd de viața mea". Cred că n-am formulat niciodată refuzul meu astfel: cum să îmi văd de viața mea și să uit de ea, când ea este viața mea. Paradox, gaură neagră.
Și peste tot era/este plin de ea. Câțiva oameni din jurul meu zic într-una că trebuie să uite de ale lor, nu sunt de acord. De ce să uitați de ele, doar fiindcă nu vă acceptă? Încă? Nu cred că asta e răspunsul, da, într-adevăr, poate e mai greu să mergi înainte fără să o uiți, o să doară mai mult decât dacă a-ți uita-o. Dar totuși, nu va fi adevărat.
Eu am preferat să merg înainte fără să o uit și da, nu mi-a fost bine, și da, a durut enorm, dar am fost sincer cu mine și m-am simțit bine că n-am negat și nu am uitat forțat și nu am înlăturat o parte din mine doar pentru a fi, așa zis, bine.
Poate ăsta e doar punctul meu de vedere asupra lucrurilor de genul, îndrăznesc să zic că este perspectiva cea mai bună, mai adevărată. Dar fiecare e liber să aleagă singur cum să trăiască interior, câte războaie să poarte în suflet și ce bătălii să câștige, ce bătălii să evite.
Și durerea mea a luat o întorsătură frumoasă, la 180 de grade, transformându-se în dragoste. Și totul a pornit cu plecarea la Corbu, cu tava de argint, cu renunțarea completă la persoana mea, cu riscat totul, și, din fericire, finalizând prin a câștiga totul.
Am mințit, am mințit când am zis că nu mă aștept la nimic. Bine, concret, nu aveam nicio așteptare, însă, abstract, aveam atât de multe așteptări. Tot ce așteptam, exact, era ca totul să vină de la ea și a fost așa.
Am râs aseară, în sinea mea, când m-a întrebat dacă mă deranjează că s-a văzut cu un fost. Îmi doresc să se vadă cu toți pentru că, și eu, am văzut Last Night și nu îmi doresc ca nici viața mea să aibă astfel de puncte de cotitură.
Vreau să fie sigură ca știe în ce se bagă, vreau să fie sigură de mine și de ea, nu vreau să se trezească cu un fost, cândva și undeva, și să se întoarcă la momentele frumoase cu el, așa cum s-a întâmplat cu mine.
Există un vers în piesa asta, vers care m-a speriat până de curând. "What about casual friends for a couple of miles".
Asta venind după călătoria noastră la Corbu, eu imaginându-mi că asta e tot ce a fost și tot ce va fi, doar niște întâmplări fără rost, fără scop, petrecute undeva departe. Iar atunci când fiecare s-ar fi întors la casa lui, totul ar fi fost uitat și ne-am fi întors la viețile noastre.
Un fel de "We'll always have Paris", celebra replică din Casablanca. Tristă chestie.
Îmi doresc să fim mereu pe drumuri, e frumoase viața aia. Îmi doresc totuși ca din când în când să ne mai aflăm și în același loc.
Cum ar fi fost Crăciunul, ca oricare altă zi în care te văd și zâmbesc fără alt motiv, iar tu mă întrebi "Ce?", iar eu zic nimic fiindcă devine reduntant mereu să-ți răspund "Tu".
De Crăciun îmi imaginam stând pe jos cu privirea în sus către ramurile de brad și nefăcând absolut nimic. En fin.
Eu zic ca voi, dacă trebuie și puteți să vă luați La Revedere de la cineva, să o faceți. Partea cu "we'll meet again, i'm sure" este atât de neaplicabilă în viața reală.
Recunoașteți! Nu e frumos atunci când nu vrei să renunți la cineva, chit că doare? Nu simțiți voluptatea aia, a durerii, a dulceții morții, a drumului din ce în ce mai jos.
Este tot ceva asemănător cu pasiunea, însă mai cenușiu. Este ceva care îți pompează sângele în vene alert. Cineva zicea că ar trebui să nu mai vorbească cu X fiindcă îl agită. Mă gândeam că este excelent, simți că trăiește, simți!!!
Atunci când zaci și nimic nu te atinge, când parcă trăiești cu încetinitorul, nu se cheamă viață. Să trăiești frumos este să treci rapid de la o stare la altă, să te poartă pe sus și pe jos, să te oprești la mijloc.
Doamne, cât de frumos e versul ăsta: "I'm not broke, i'm just a broken hearted man". Parcă concurează cu "rupe din tine, întregește-mă" și cu versurile de la Gânduri.
Oricum nu avea cum nimeni să mă scoată din trăirea mea, am niște idei atât de puternice, în care cred atât de mult, încât nu le pot abandona, chiar și dacă aș vrea și nu vreau.
Aseară, Sex on Fire a fost hit-ul acestui Crăciun se pare. Am auzit-o în toate barurile, să nu mai zic că în Fire s-a făcut și karaoke pe ea. O prietenă de a lui Cristi mi-a complimentat tatuajul, i-am spus că sunt căsătorit.
Dar totuși, sila cea mare, mila cea grandioasă, am simțit-o în El Comandante. Acolo o altă prietenă de a lui Cristi nu avea nimic în partea superioară a corpului, în afară de un sutien/corset. Iar când dansa, săltau sânii ca două mingi de baschet.
Am fost oarecum surprins să văd că tot ce mi-a provocat a fost milă, de ce ai face asta? De ce te-ai supra-expune, ca o bucată ieftină de carne, în felul ăsta? Aici ajung oamenii atât de triști că nu își au fericirea și care decid să o uite? Sunt aparent fericiți, dar în ei este un mare haos care îi transformă în scursuri artificiale.
Nu știu, mi-a inspirat groază și m-am gândit că poate sunt eu prea bătrân pentru căcaturile astea, oricât de tânăr aș fi. Oricum, mi-am reamintit de ce nu o mai ard prin centrul vechi, prea multă prostime per metru pătrat.
Izabella. Am tăiat un om important de pe listă, sper că nu continui. Mă simt dezamăgit.
"Ai dreptul să fii supărat, dar nu ai dreptul să fii și rău".
Când ți se zice că provoci scârbă pentru un căcat până la urmă. Când credeam că face parte din oamenii care mă înțeleg, atunci am aflat că ne căcăm pe noi în orgolii. Provoc scârbă pentru că nu mi-a plăcut ceva la un moment și mi-a plăcut mai încolo. Ce ușor este să te piși pe oameni.
Și eu care o apreciam atât de mult și omul cu care am trecut prin multe căcaturi, așa cu toate greșelile mele idioate, au fost multe chestii. Oricum, se pare că cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut în viața mea nu este atât de inteligent, este și el pradă mândriei, orgoliului, lovitului fără sens.
En fin. Fiecare cu alegerile sale.
N-aș putea zice că am petrecut urât Crăciunul, dar se poate mult mai bine. Simt un dor puternic, dar nu din acela trist, ci unul plin de speranță, știind că am ceva frumos, undeva departe, dar destul de aproape. Îmi vine să plec departe, departe de tot, cu cineva de braț, să rămână în urmă tot ce a fost și să fie doar ce va fi.
E ciuda că acum mi se cer sfaturi, de când îmi merge bine, din două părți, și nu prea știu ce ar trebui să zic. Tot ce știu este că m-am luat pe mine, m-am așezat pe o tavă de argint, și m-am servit Ei. Acum că Ea a acceptat ce se afla pe tavă e altă treabă, asta ține de fiecare om în parte. Oricum nu știu ce am făcut și nu vreau să mă gândesc că am făcut doar ce trebuia, când trebuia, parcă-mi sună așa...tehnic, teoretic.
Aș vrea să cred că așa trebuia să se întâmple.
Crăciunul a fost frumos, așa cum a fost el. Cu un om drag, cunoscut recent. Stau și mă gândesc uneori, la alți ani, când mă simțeam pierdut și nu aveam cu cine să beau o sticlă de vin să-mi plâng de milă, pentru ca dimineață să mă trezesc cu raze de soare pe față și să spun că este o nouă zi, o nouă încercare de a obține fericirea.
Și pe parcursul anilor am adunat mulți oameni dragi în jurul meu, oameni precum Sebi, Cristi, Dana, Maria, Alexandra, Șerban,
Câteodată mă lovește febra propriei nesiguranțe. Mmmm, sunt nesigur pe mine, pe tot, eu sunt prostul care știe că îți este dor de mine, mult dor, imens dor, dar trebuie să aud toate lucrurile astea, pentru a mă liniști.
Nu-mi place asta la mine, că simt nevoia constat de reafirmare, că trebuie să știu că sunt TOTUL. Cred că din profunda mea nesiguranță derivă căcaturile astea.
Și da, mi s-a zis atât de des să "uit de ea și să îmi văd de viața mea". Cred că n-am formulat niciodată refuzul meu astfel: cum să îmi văd de viața mea și să uit de ea, când ea este viața mea. Paradox, gaură neagră.
Și peste tot era/este plin de ea. Câțiva oameni din jurul meu zic într-una că trebuie să uite de ale lor, nu sunt de acord. De ce să uitați de ele, doar fiindcă nu vă acceptă? Încă? Nu cred că asta e răspunsul, da, într-adevăr, poate e mai greu să mergi înainte fără să o uiți, o să doară mai mult decât dacă a-ți uita-o. Dar totuși, nu va fi adevărat.
Eu am preferat să merg înainte fără să o uit și da, nu mi-a fost bine, și da, a durut enorm, dar am fost sincer cu mine și m-am simțit bine că n-am negat și nu am uitat forțat și nu am înlăturat o parte din mine doar pentru a fi, așa zis, bine.
Poate ăsta e doar punctul meu de vedere asupra lucrurilor de genul, îndrăznesc să zic că este perspectiva cea mai bună, mai adevărată. Dar fiecare e liber să aleagă singur cum să trăiască interior, câte războaie să poarte în suflet și ce bătălii să câștige, ce bătălii să evite.
Și durerea mea a luat o întorsătură frumoasă, la 180 de grade, transformându-se în dragoste. Și totul a pornit cu plecarea la Corbu, cu tava de argint, cu renunțarea completă la persoana mea, cu riscat totul, și, din fericire, finalizând prin a câștiga totul.
Am mințit, am mințit când am zis că nu mă aștept la nimic. Bine, concret, nu aveam nicio așteptare, însă, abstract, aveam atât de multe așteptări. Tot ce așteptam, exact, era ca totul să vină de la ea și a fost așa.
Am râs aseară, în sinea mea, când m-a întrebat dacă mă deranjează că s-a văzut cu un fost. Îmi doresc să se vadă cu toți pentru că, și eu, am văzut Last Night și nu îmi doresc ca nici viața mea să aibă astfel de puncte de cotitură.
Vreau să fie sigură ca știe în ce se bagă, vreau să fie sigură de mine și de ea, nu vreau să se trezească cu un fost, cândva și undeva, și să se întoarcă la momentele frumoase cu el, așa cum s-a întâmplat cu mine.
Există un vers în piesa asta, vers care m-a speriat până de curând. "What about casual friends for a couple of miles".
Asta venind după călătoria noastră la Corbu, eu imaginându-mi că asta e tot ce a fost și tot ce va fi, doar niște întâmplări fără rost, fără scop, petrecute undeva departe. Iar atunci când fiecare s-ar fi întors la casa lui, totul ar fi fost uitat și ne-am fi întors la viețile noastre.
Un fel de "We'll always have Paris", celebra replică din Casablanca. Tristă chestie.
Îmi doresc să fim mereu pe drumuri, e frumoase viața aia. Îmi doresc totuși ca din când în când să ne mai aflăm și în același loc.
Cum ar fi fost Crăciunul, ca oricare altă zi în care te văd și zâmbesc fără alt motiv, iar tu mă întrebi "Ce?", iar eu zic nimic fiindcă devine reduntant mereu să-ți răspund "Tu".
De Crăciun îmi imaginam stând pe jos cu privirea în sus către ramurile de brad și nefăcând absolut nimic. En fin.
Eu zic ca voi, dacă trebuie și puteți să vă luați La Revedere de la cineva, să o faceți. Partea cu "we'll meet again, i'm sure" este atât de neaplicabilă în viața reală.
Recunoașteți! Nu e frumos atunci când nu vrei să renunți la cineva, chit că doare? Nu simțiți voluptatea aia, a durerii, a dulceții morții, a drumului din ce în ce mai jos.
Este tot ceva asemănător cu pasiunea, însă mai cenușiu. Este ceva care îți pompează sângele în vene alert. Cineva zicea că ar trebui să nu mai vorbească cu X fiindcă îl agită. Mă gândeam că este excelent, simți că trăiește, simți!!!
Atunci când zaci și nimic nu te atinge, când parcă trăiești cu încetinitorul, nu se cheamă viață. Să trăiești frumos este să treci rapid de la o stare la altă, să te poartă pe sus și pe jos, să te oprești la mijloc.
Doamne, cât de frumos e versul ăsta: "I'm not broke, i'm just a broken hearted man". Parcă concurează cu "rupe din tine, întregește-mă" și cu versurile de la Gânduri.
Oricum nu avea cum nimeni să mă scoată din trăirea mea, am niște idei atât de puternice, în care cred atât de mult, încât nu le pot abandona, chiar și dacă aș vrea și nu vreau.
Aseară, Sex on Fire a fost hit-ul acestui Crăciun se pare. Am auzit-o în toate barurile, să nu mai zic că în Fire s-a făcut și karaoke pe ea. O prietenă de a lui Cristi mi-a complimentat tatuajul, i-am spus că sunt căsătorit.
Dar totuși, sila cea mare, mila cea grandioasă, am simțit-o în El Comandante. Acolo o altă prietenă de a lui Cristi nu avea nimic în partea superioară a corpului, în afară de un sutien/corset. Iar când dansa, săltau sânii ca două mingi de baschet.
Am fost oarecum surprins să văd că tot ce mi-a provocat a fost milă, de ce ai face asta? De ce te-ai supra-expune, ca o bucată ieftină de carne, în felul ăsta? Aici ajung oamenii atât de triști că nu își au fericirea și care decid să o uite? Sunt aparent fericiți, dar în ei este un mare haos care îi transformă în scursuri artificiale.
Nu știu, mi-a inspirat groază și m-am gândit că poate sunt eu prea bătrân pentru căcaturile astea, oricât de tânăr aș fi. Oricum, mi-am reamintit de ce nu o mai ard prin centrul vechi, prea multă prostime per metru pătrat.
"Ai dreptul să fii supărat, dar nu ai dreptul să fii și rău".
Când ți se zice că provoci scârbă pentru un căcat până la urmă. Când credeam că face parte din oamenii care mă înțeleg, atunci am aflat că ne căcăm pe noi în orgolii. Provoc scârbă pentru că nu mi-a plăcut ceva la un moment și mi-a plăcut mai încolo. Ce ușor este să te piși pe oameni.
Și eu care o apreciam atât de mult și omul cu care am trecut prin multe căcaturi, așa cu toate greșelile mele idioate, au fost multe chestii. Oricum, se pare că cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut în viața mea nu este atât de inteligent, este și el pradă mândriei, orgoliului, lovitului fără sens.
En fin. Fiecare cu alegerile sale.
20 decembrie 2011
Știința comportamentală. Cum a fost la Iași
N-am scris încă en detail cum a fost la Iași și e musai să notez toate momentele și să menționez toate persoanele drăguțe și e și mai musai să mi le întipăresc aici, ca nu cumva să le uit. Și de le voi uita, voi avea unde să mă reîntorc să-mi amintesc.
Cum a fost la Iași
Numele "Sala Pașilor Pierduți" este mai frumos decât sala în sine. Mulți oameni, mulți oameni strânși în Aula Magna (sala mare, pe latinește). Consideram acum ceva timp că organizațiile studențești sunt gay, încă îmi mențin afirmația, însă accept excepții, ASII fiind una.
Mi s-au povestit activitățile lor și sunt chiar drăguțe, nu-s lipsite de haz ca organizațiile de prin București, pline de triști, de fițoși, de handicapați, de oameni fără rost în viață care se bagă într-o organizație studențească doar fiindcă n-au altceva mai bun de făcut.
N-am prins concertul Sebastian Albu, care pare puțin cam prea inspirat de la alții, începutul unui cântec sună exact ca începutul de la Roșu Aprins, sau Cosmin Vaman, doar byron. Iar despre byron puține pot fi spuse, byron poate fi doar simțit.
byron vrea să cânți cu ei, byron nu știe că sunt momente când îți intră atât de adânc în ființă încât te paralizează și nu mai poți să miști nimic, nici măcar buzele. byron vrea să facă spectacol vizibil, byron nu știe că produce un spectacol nevăzut în sufletele ascultătorilor și că unii rămân pradă acestor senzații și nu mai vor să revină la trăirea fizică. byron vrea să cânți Crossroads, byron nu știe că atunci când Dan deschide gura și 6fingers apasă clapele trupul se desparte în răscruci de drumuri și este purtat și pe jos și pe sus și ți se luminează lăuntrul și te simți frumos. byron vrea să cânți Dacă vrei, byron nu știe că ești absorbit de beatitudinea byron.
Poate byron ar vrea să fie o formație mai populară, poate și alți fani ar vrea asta. Eu nu-mi doresc asta. Îmi doresc să rămână la fel de necunoscuți(?), pentru că îi simt mai aproape, pentru că îi simt ca pe ceva al meu. Dacă aș auzi byron din gura tuturor mi-ar știrbi din gradul de personal pe care-l atribui formației. Vreau concerte byron cât mai pustii, pentru a avea impresia că byron cântă doar pentru mine.
Urmează concertul de pe 22 decembrie, sper să vină cât mai puțini oameni.
A doua zi am fost la concert Marius Matache și Cosmin Vaman, în Phoenix.
De Marius Matache știam, îl mai văzusem la concerte cu Țapinarii. A fost profesorul de geografie al unei foste, care îmi povestea de el. N-aș zice că nu-mi place, dar nu mă atinge. În schimb omul cu vioară, nu am reținut cum se numea, a fost cel puțin minunat.
Câtă grație în mișcări poate avea un violonist, câtă eleganță îți dă acel instrument. Chitara pălește pe lângă o vioară. Cum îți scrâjelește poarta sufletului cu sunetele alea ascuțite, cum mâna violonistului cade apoi, ca un fulger, rapid în jos și tonalitatea se schimbă din ascuțit în grav și ceva pulsează în tine.
La Cosmin Vaman la fel, n-aș zice că e stilul meu, însă ador o piesă, Cele mai frumoase, piesă pe care și scriu. Și cum sunt omul care pune calitatea înaintea cantității cred că mă pot declara fan. Piesa aia răscolește totul prin mine, răscolește o istorie veche de cinci ani.
Vaman ar fi putut scoate doar piesa asta și ar fi fost de ajuns, pentru mine cel puțin. E tot ce îmi trebuie de la el și e în repeat pe youtube. De altfel, un tip amuzant care știe să facă atmosferă.
Păcat doar că mă stresa un cretin creț în spate, nu știu de unde adun atâta ură pentru el. Pura prezență și falsitatea și tendința de om mediocru mă dezgustă. Consider că știu să citesc oamenii, iar omul ăsta îmi inspiră cel mai mare grad de falsitate și lingușăreală și de bisericuță.
Am plecat la cinci dimineața, colegele de cămin dormeau, n-am apucat să le mulțumesc. O să o fac aici. Mulțumesc Alina, Simona și Georgiana pentru cazare. Sper că v-a plăcut de mine, nu de alta, dar o să mai vin :D
Ar mai fi de precizat multe, de povestit multe, dar n-aș vrea totuși să sintetizez totul în cuvinte. N-aș vrea să transcriu chiar tot frumosul care a fost în Iași.
Știința comportamentală pe mâine. M-am golit acum.
Cum a fost la Iași
Numele "Sala Pașilor Pierduți" este mai frumos decât sala în sine. Mulți oameni, mulți oameni strânși în Aula Magna (sala mare, pe latinește). Consideram acum ceva timp că organizațiile studențești sunt gay, încă îmi mențin afirmația, însă accept excepții, ASII fiind una.
Mi s-au povestit activitățile lor și sunt chiar drăguțe, nu-s lipsite de haz ca organizațiile de prin București, pline de triști, de fițoși, de handicapați, de oameni fără rost în viață care se bagă într-o organizație studențească doar fiindcă n-au altceva mai bun de făcut.
N-am prins concertul Sebastian Albu, care pare puțin cam prea inspirat de la alții, începutul unui cântec sună exact ca începutul de la Roșu Aprins, sau Cosmin Vaman, doar byron. Iar despre byron puține pot fi spuse, byron poate fi doar simțit.
byron vrea să cânți cu ei, byron nu știe că sunt momente când îți intră atât de adânc în ființă încât te paralizează și nu mai poți să miști nimic, nici măcar buzele. byron vrea să facă spectacol vizibil, byron nu știe că produce un spectacol nevăzut în sufletele ascultătorilor și că unii rămân pradă acestor senzații și nu mai vor să revină la trăirea fizică. byron vrea să cânți Crossroads, byron nu știe că atunci când Dan deschide gura și 6fingers apasă clapele trupul se desparte în răscruci de drumuri și este purtat și pe jos și pe sus și ți se luminează lăuntrul și te simți frumos. byron vrea să cânți Dacă vrei, byron nu știe că ești absorbit de beatitudinea byron.
Poate byron ar vrea să fie o formație mai populară, poate și alți fani ar vrea asta. Eu nu-mi doresc asta. Îmi doresc să rămână la fel de necunoscuți(?), pentru că îi simt mai aproape, pentru că îi simt ca pe ceva al meu. Dacă aș auzi byron din gura tuturor mi-ar știrbi din gradul de personal pe care-l atribui formației. Vreau concerte byron cât mai pustii, pentru a avea impresia că byron cântă doar pentru mine.
Urmează concertul de pe 22 decembrie, sper să vină cât mai puțini oameni.
A doua zi am fost la concert Marius Matache și Cosmin Vaman, în Phoenix.
De Marius Matache știam, îl mai văzusem la concerte cu Țapinarii. A fost profesorul de geografie al unei foste, care îmi povestea de el. N-aș zice că nu-mi place, dar nu mă atinge. În schimb omul cu vioară, nu am reținut cum se numea, a fost cel puțin minunat.
Câtă grație în mișcări poate avea un violonist, câtă eleganță îți dă acel instrument. Chitara pălește pe lângă o vioară. Cum îți scrâjelește poarta sufletului cu sunetele alea ascuțite, cum mâna violonistului cade apoi, ca un fulger, rapid în jos și tonalitatea se schimbă din ascuțit în grav și ceva pulsează în tine.
La Cosmin Vaman la fel, n-aș zice că e stilul meu, însă ador o piesă, Cele mai frumoase, piesă pe care și scriu. Și cum sunt omul care pune calitatea înaintea cantității cred că mă pot declara fan. Piesa aia răscolește totul prin mine, răscolește o istorie veche de cinci ani.
Vaman ar fi putut scoate doar piesa asta și ar fi fost de ajuns, pentru mine cel puțin. E tot ce îmi trebuie de la el și e în repeat pe youtube. De altfel, un tip amuzant care știe să facă atmosferă.
Păcat doar că mă stresa un cretin creț în spate, nu știu de unde adun atâta ură pentru el. Pura prezență și falsitatea și tendința de om mediocru mă dezgustă. Consider că știu să citesc oamenii, iar omul ăsta îmi inspiră cel mai mare grad de falsitate și lingușăreală și de bisericuță.
Am plecat la cinci dimineața, colegele de cămin dormeau, n-am apucat să le mulțumesc. O să o fac aici. Mulțumesc Alina, Simona și Georgiana pentru cazare. Sper că v-a plăcut de mine, nu de alta, dar o să mai vin :D
Ar mai fi de precizat multe, de povestit multe, dar n-aș vrea totuși să sintetizez totul în cuvinte. N-aș vrea să transcriu chiar tot frumosul care a fost în Iași.
Știința comportamentală pe mâine. M-am golit acum.
19 decembrie 2011
Poem
Scaldă-te în propriul dulce și amar
Martorul unei schisme sufletești
Cu glas ascuțit, de dor stins, declar
Hățișul abisului să-l iubești
Când tu devii doar tainic pasager
Numai umbre veșnice să-ntâlnești
Atunci când lumina cauți să o profanezi
Să nu uiți un singur lucru, pe care să-l prețuiești
Se zice că efemeră-i clipa și ai vrea s-o oprești
Nu uita, îți zic, doar o viață o să trăiești.
16 decembrie 2011
People click
Navetist în viață - caut de cumpărat un abonament la preț redus pentru rute ocolitoare către puncte finale.
- Mai vii?
- Abia aștept Brașovul.
- Când am venit la tine...
Mă simt mic și cred că-mi place, da nu-s sigur. Am văzut-o dând ordine către zeci de oameni, făcând zeci de lucruri în același timp. Toată lumea o respecta și făcea întocmai cum spunea Ea. Era bossy și văzând după eveniment cât de mulți oameni s-au declarat mândri de Ea și de tot ce a făcut și cum a făcut Ea, încerc un sentiment ciudat.
Parcă mă uit, în sus, la un gigant, la ceva mult peste mine. La ceva care mă acaparează și pe lângă care mă simt ca o furnică. Când am văzut cât de multe lucruri, reușite, a dus la capăt cu pasiune și nervi, totul din inimă. Că a luat un ceva de la absolut zero și l-a transformat într-un succes total, nu cred că a fost om care să se declare dezamăgit de eveniment.
Am văzut-o și la TV. Și atunci am simțit că experimentez ceva peste mine, cu care aflu că, în anumite momente, nu știu cum să mă port, din cauza faptului că mă simt atât de nemerituos.
You so had me at hello, now I'm like 0.o. You're goddamn amazing. :)
Cred că a venit vremea să încep să fac și eu toate lucrurile pe care îmi doresc să le fac, lucrurile dragi mie, lucrurile care mă seacă pe dinăuntru. Da, cred că ar trebui să mă opresc din lamentat și să pun mâna să-mi dau refresh, să îmi fac mai multe upgrade-uri și să fie totul bine.
Știam că pot să zbor, aveam nevoie doar de-un motiv destul de important ca să fac asta.
- Mai vii?
- Abia aștept Brașovul.
- Când am venit la tine...
Mă simt mic și cred că-mi place, da nu-s sigur. Am văzut-o dând ordine către zeci de oameni, făcând zeci de lucruri în același timp. Toată lumea o respecta și făcea întocmai cum spunea Ea. Era bossy și văzând după eveniment cât de mulți oameni s-au declarat mândri de Ea și de tot ce a făcut și cum a făcut Ea, încerc un sentiment ciudat.
Parcă mă uit, în sus, la un gigant, la ceva mult peste mine. La ceva care mă acaparează și pe lângă care mă simt ca o furnică. Când am văzut cât de multe lucruri, reușite, a dus la capăt cu pasiune și nervi, totul din inimă. Că a luat un ceva de la absolut zero și l-a transformat într-un succes total, nu cred că a fost om care să se declare dezamăgit de eveniment.
Am văzut-o și la TV. Și atunci am simțit că experimentez ceva peste mine, cu care aflu că, în anumite momente, nu știu cum să mă port, din cauza faptului că mă simt atât de nemerituos.
You so had me at hello, now I'm like 0.o. You're goddamn amazing. :)
Cred că a venit vremea să încep să fac și eu toate lucrurile pe care îmi doresc să le fac, lucrurile dragi mie, lucrurile care mă seacă pe dinăuntru. Da, cred că ar trebui să mă opresc din lamentat și să pun mâna să-mi dau refresh, să îmi fac mai multe upgrade-uri și să fie totul bine.
Știam că pot să zbor, aveam nevoie doar de-un motiv destul de important ca să fac asta.
09 decembrie 2011
Oameni care se despart iubindu-se
Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se.
Oameni care n-au știut să se iubescă. Chestia asta dezgroapă probleme vechi, la adresa mea. Probleme pe care nu le-am analizat de multă vreme și care mă sâcâie iar.
Tind să fiu capricios, mereu am fost. Îmi doresc ceva/pe cineva și când obțin ce vreau mă plictisesc instant, mă obișnuiesc cu omul, în modul ăla prost.
Toate relațiile mele s-au sfârșit astfel, întotdeauna am fost jumătatea care a iubit mai puțin, cea care a avut doar un capriciu. Cea care s-a plictisit și a vrut să meargă mai departe-n zare.
Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se.
Acum stau și mă întreb dacă este același lucru. Stau și analizez oamenii care se căsătoresc, considerându-se unul pe celălalt fericire, și ajung să se despartă iubindu-se.
Cred că au uitat cum să se iubească, cum să se surprindă unul pe celălalt, dacă nu zi de zi, atunci măcar din când în când. Să vorbească, să vorbească despre ei, să se iubească nu ca și cum ar putea oricând să facă asta, căsătoriți fiind, ci ca și cum ar fi ultima oară.
Cred că s-au pierdut în viață și unii pași i-au făcut prea repede. Cred că poate s-au înșelat și n-au fost potriviți unul pentru celălalt. Dar ei au crezut asta, de ce au crezut asta?, mă întreb.
N-aș putea zice. Revin la o veche pasiune, adică o dezbatere veche în capul meu, vizavi de gradul de simțire general și individual. Oamenii spun că știu ce e iubirea, ura, foamea. Dacă vorbești cuiva despre iubire, va spune că știe sentimentul, că l-a avut. Dar tu de unde știi că ei au simțit/simt la fel ca tine?
Orice lucru are o scară a intensității. Să zicem că toți oamenii au iubit, nu știi totuși la ce grad au iubit. Poate s-au situat mult prea jos și din cauza asta totul a eșuat. Nu pot să-mi identific dragostea cu a lor și să îmi pun problemele astea.
Dacă aș fi sigur că au simțit atât de puternic ca mine, m-aș simți dezolat, crezând că totul se poate nărui atât de ușor. Dar nu știu și nu cred. Deși trăim în epoca individului, teoria sentimentelor a rămas la stagiul general pentru toți.
Mă enervează când un om sec spune "te iubesc" și un alt om genial spune "te iubesc". Se tinde către asimilarea ambelor afirmații către același concept general de iubire, dar nu este același. Ar trebui să se zică "te iubesc în felul meu, uite așa și așa și pe dincolo. Și tu ești totul și știu că e așa pentru că e-n mine. Și nu spune că și alții te-au iubit pentru că nu au făcut-o ca mine".
Nu toți iubim la fel, nu toți rănim la fel, nu toți trăim la fel. Sunt indivizi în absolut totul, deși viața și atât de multe alte lucruri metafizice și abstracte le sustragem cu toții din același izvor, nu toți ajungem cu ele la aceleași grade, pe culmi.
Unii se poticnesc pe drum.
Și știu că nu e un capriciu, știu că totul este real, știu că sunt pe vârful muntelui și încă n-am atins cerul.
De ce? Pentru că niciodată nu mi-am imaginat stând cu cineva pe podea, cu ochii în tavan, ascultând Pink Floyd. Niciodată nu mi-am imaginat vivid cu altcineva având un copil. Niciodată nu mi-am imaginat vivid cu altcineva ducând copilul la înot și pian. Niciodată nu mi-am imaginat cu altcineva împărtășindu-i pasiunile noastre, o jumătate cu delfini, pescăruși, lalele, 9, o altă jumătate cu Kant, Sartre, cultul frumosului, moralitatea.
Niciodată nu mi-am imaginat, fiind alături de altcineva, și crescând un copil pe străzile Parisului sau Vienei. Mergând în cafenele chic, călcând pe urmele lui Jim Morrison sau Emil Cioran.
Niciodată nu mi-am imaginat cu altcineva privind ploaia pe fereastră, fără să vorbim. Niciodată nu mi-am imaginat cu altcineva evadând din cotidian în diverse colțuri ale țării, Pământului. Niciodată nu mi-am imaginat trâind într-o casă mică, cochetă, ascultând Yiruma sau Einaudi la micul-dejun.
Niciodată nu mi-am imaginat viața mea cu altcineva. Și până la urmă cum era vorba aia "Iubește puțin cel care poate spune cât de mult iubește".
Cred că unii oameni n-au știut să iubească de la început până la sfârșit. Este trist, dar nu sunt toți doar cifre pe o foaie de statistică. Dacă dragostea se pierde pe drum, nu poate fi decât vina lor. Oricât de grea ar fi viața, parcă mai ușoară-i cu fruntea me umărul ei.
Este ușor să dai pe cineva deoparte, după ce i-ai asimilat frumusețea. Dar când îl dai deoparte să ții minte că îi vei pierde frumusețea. Probabil că atunci te vei simți gol și afla la tine ce bine-ți era și ce fără sens ești.
Ai ajuns pe cai mari, ajutat de liniștea pe care ți-o dă și te amăgești că de fapt ai ajuns sus de unul singur. Ei bine, când vei fi singur și vei cădea în gol vei afla cât de mult însemna ea în tine.
Oameni care n-au știut să se iubescă. Chestia asta dezgroapă probleme vechi, la adresa mea. Probleme pe care nu le-am analizat de multă vreme și care mă sâcâie iar.
Tind să fiu capricios, mereu am fost. Îmi doresc ceva/pe cineva și când obțin ce vreau mă plictisesc instant, mă obișnuiesc cu omul, în modul ăla prost.
Toate relațiile mele s-au sfârșit astfel, întotdeauna am fost jumătatea care a iubit mai puțin, cea care a avut doar un capriciu. Cea care s-a plictisit și a vrut să meargă mai departe-n zare.
Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se. Oameni care se despart iubindu-se.
Acum stau și mă întreb dacă este același lucru. Stau și analizez oamenii care se căsătoresc, considerându-se unul pe celălalt fericire, și ajung să se despartă iubindu-se.
Cred că au uitat cum să se iubească, cum să se surprindă unul pe celălalt, dacă nu zi de zi, atunci măcar din când în când. Să vorbească, să vorbească despre ei, să se iubească nu ca și cum ar putea oricând să facă asta, căsătoriți fiind, ci ca și cum ar fi ultima oară.
Cred că s-au pierdut în viață și unii pași i-au făcut prea repede. Cred că poate s-au înșelat și n-au fost potriviți unul pentru celălalt. Dar ei au crezut asta, de ce au crezut asta?, mă întreb.
N-aș putea zice. Revin la o veche pasiune, adică o dezbatere veche în capul meu, vizavi de gradul de simțire general și individual. Oamenii spun că știu ce e iubirea, ura, foamea. Dacă vorbești cuiva despre iubire, va spune că știe sentimentul, că l-a avut. Dar tu de unde știi că ei au simțit/simt la fel ca tine?
Orice lucru are o scară a intensității. Să zicem că toți oamenii au iubit, nu știi totuși la ce grad au iubit. Poate s-au situat mult prea jos și din cauza asta totul a eșuat. Nu pot să-mi identific dragostea cu a lor și să îmi pun problemele astea.
Dacă aș fi sigur că au simțit atât de puternic ca mine, m-aș simți dezolat, crezând că totul se poate nărui atât de ușor. Dar nu știu și nu cred. Deși trăim în epoca individului, teoria sentimentelor a rămas la stagiul general pentru toți.
Mă enervează când un om sec spune "te iubesc" și un alt om genial spune "te iubesc". Se tinde către asimilarea ambelor afirmații către același concept general de iubire, dar nu este același. Ar trebui să se zică "te iubesc în felul meu, uite așa și așa și pe dincolo. Și tu ești totul și știu că e așa pentru că e-n mine. Și nu spune că și alții te-au iubit pentru că nu au făcut-o ca mine".
Nu toți iubim la fel, nu toți rănim la fel, nu toți trăim la fel. Sunt indivizi în absolut totul, deși viața și atât de multe alte lucruri metafizice și abstracte le sustragem cu toții din același izvor, nu toți ajungem cu ele la aceleași grade, pe culmi.
Unii se poticnesc pe drum.
Și știu că nu e un capriciu, știu că totul este real, știu că sunt pe vârful muntelui și încă n-am atins cerul.
De ce? Pentru că niciodată nu mi-am imaginat stând cu cineva pe podea, cu ochii în tavan, ascultând Pink Floyd. Niciodată nu mi-am imaginat vivid cu altcineva având un copil. Niciodată nu mi-am imaginat vivid cu altcineva ducând copilul la înot și pian. Niciodată nu mi-am imaginat cu altcineva împărtășindu-i pasiunile noastre, o jumătate cu delfini, pescăruși, lalele, 9, o altă jumătate cu Kant, Sartre, cultul frumosului, moralitatea.
Niciodată nu mi-am imaginat, fiind alături de altcineva, și crescând un copil pe străzile Parisului sau Vienei. Mergând în cafenele chic, călcând pe urmele lui Jim Morrison sau Emil Cioran.
Niciodată nu mi-am imaginat cu altcineva privind ploaia pe fereastră, fără să vorbim. Niciodată nu mi-am imaginat cu altcineva evadând din cotidian în diverse colțuri ale țării, Pământului. Niciodată nu mi-am imaginat trâind într-o casă mică, cochetă, ascultând Yiruma sau Einaudi la micul-dejun.
Niciodată nu mi-am imaginat viața mea cu altcineva. Și până la urmă cum era vorba aia "Iubește puțin cel care poate spune cât de mult iubește".
Cred că unii oameni n-au știut să iubească de la început până la sfârșit. Este trist, dar nu sunt toți doar cifre pe o foaie de statistică. Dacă dragostea se pierde pe drum, nu poate fi decât vina lor. Oricât de grea ar fi viața, parcă mai ușoară-i cu fruntea me umărul ei.
Este ușor să dai pe cineva deoparte, după ce i-ai asimilat frumusețea. Dar când îl dai deoparte să ții minte că îi vei pierde frumusețea. Probabil că atunci te vei simți gol și afla la tine ce bine-ți era și ce fără sens ești.
Ai ajuns pe cai mari, ajutat de liniștea pe care ți-o dă și te amăgești că de fapt ai ajuns sus de unul singur. Ei bine, când vei fi singur și vei cădea în gol vei afla cât de mult însemna ea în tine.
06 decembrie 2011
Esența primează cărnii
Nu știu dacă să scriu ce am de scris. Am momente în care simt că dau prea multe din mine pe blogul ăsta și asta nu pentru ăia 21 de cititori pe care îi am, și alte zeci incognito, ci pentru mine, căci blogul ăsta este o extensie a mea, un loc unde pot să dezbat anumite subiecte eu cu mine, să mi le clarific.
Văzusem, nu mai știu unde, parcă într-un seria o chestie tristă vis-a-vis de bloguri. Se făcea că o tipă avea cancer și voia să își dezbată opțiunile de tratament cu cititorii ei de pe blog. Soțul o implora să nu își mai dezvăluie cea mai intimă parte a vieții cu sute de necunoscuți.
Parcă așa simt și eu câteodată, că dau prea mult unor oameni care nu ar trebui să știe nimic.
Dar, concluzia este că, așa cum ziceam mai sus, blogul ăsta este cu mine despre mine, cine citește pe alături este strict problema sa.
Of!
Ce primează? Esența, sufletul, sau chemarea cărnii?
Astă seară am avut posibilitatea de a mă înfrupta din corpul cuiva, ar fi fost atât de ușor, dar am refuzat. Urla masculul în mine, dar mai tare urla sufletul care-mi zicea că nu este ce vreau sau ce îmi trebuie. Am refuzat, nici măcar sărutul nu l-am acceptat, nu este Ea. Nu pot să mă mint, nu pot să mă pierd în alte femei și totodată să pretind că trăiesc pentru Ea. Aș fi cel mai mare ipocrit de pe Pământ.
N-am mai fost cu nicio femeie de la o vreme, de când Ea m-a luat în brațe. N-am mai simțit nevoia, n-am mai fost destul de atras pentru a face asta. I'm the one lady kind of guy, ce a fost până acum este doar rătăcire. N-am găsit în niciun așternut ce am descoperit la pieptul Ei.
Câteodată mă întreb de Ea, vis-a-vis, de același aspect, ea ce a simțit, făcut. Nu contează, căcat, nu se cade.
N-aș fi crezut că eu, un afemeiat notoriu, voi refuza o femeie. N-aș fi crezut că voi trăi atât de intens și dedicat încât să am puterea de a face asta.
Pe moment a fost dubios, însă acum se simte atât de bine. Se simte că am un rost, un scop. Se simte că nu sunt al nimănui, dispus de a fi al oricui.
Se simte ca și cum sunt al cuiva, doar al Ei.
Poate că mărturisesc prea multe, poate că mă doare în adâncul curului de ce cred alții. Poate că nici nu-mi mai pasă de nimic altceva.
Sânt bine!!! Mă simt bine cu mine. Kiss meeeeeeee!
PS:Nine Inch Nails are kewl!
Văzusem, nu mai știu unde, parcă într-un seria o chestie tristă vis-a-vis de bloguri. Se făcea că o tipă avea cancer și voia să își dezbată opțiunile de tratament cu cititorii ei de pe blog. Soțul o implora să nu își mai dezvăluie cea mai intimă parte a vieții cu sute de necunoscuți.
Parcă așa simt și eu câteodată, că dau prea mult unor oameni care nu ar trebui să știe nimic.
Dar, concluzia este că, așa cum ziceam mai sus, blogul ăsta este cu mine despre mine, cine citește pe alături este strict problema sa.
Of!
Ce primează? Esența, sufletul, sau chemarea cărnii?
Astă seară am avut posibilitatea de a mă înfrupta din corpul cuiva, ar fi fost atât de ușor, dar am refuzat. Urla masculul în mine, dar mai tare urla sufletul care-mi zicea că nu este ce vreau sau ce îmi trebuie. Am refuzat, nici măcar sărutul nu l-am acceptat, nu este Ea. Nu pot să mă mint, nu pot să mă pierd în alte femei și totodată să pretind că trăiesc pentru Ea. Aș fi cel mai mare ipocrit de pe Pământ.
N-am mai fost cu nicio femeie de la o vreme, de când Ea m-a luat în brațe. N-am mai simțit nevoia, n-am mai fost destul de atras pentru a face asta. I'm the one lady kind of guy, ce a fost până acum este doar rătăcire. N-am găsit în niciun așternut ce am descoperit la pieptul Ei.
Câteodată mă întreb de Ea, vis-a-vis, de același aspect, ea ce a simțit, făcut. Nu contează, căcat, nu se cade.
N-aș fi crezut că eu, un afemeiat notoriu, voi refuza o femeie. N-aș fi crezut că voi trăi atât de intens și dedicat încât să am puterea de a face asta.
Pe moment a fost dubios, însă acum se simte atât de bine. Se simte că am un rost, un scop. Se simte că nu sunt al nimănui, dispus de a fi al oricui.
Se simte ca și cum sunt al cuiva, doar al Ei.
Poate că mărturisesc prea multe, poate că mă doare în adâncul curului de ce cred alții. Poate că nici nu-mi mai pasă de nimic altceva.
Sânt bine!!! Mă simt bine cu mine. Kiss meeeeeeee!
PS:Nine Inch Nails are kewl!
05 decembrie 2011
Mă scufund în plumb
Dragostea, ea, este ideea universală care pune lumea în mișcare. Mă deprimă, mă dor, oamenii care nu-și împlinesc dragostea. Îmi vine să le zic că nu au făcut, nu fac, ce trebuie și cum trebuie.
Îmi vine să le explic că trebuie să se prezinte în fața dragostei lor cu pieptul gol, gata de a fi loviți, pentru a dezvălui adevărata lor dedicație. Trebuie să fie dezgoliți pentru ca răsunetul bătăii inimii să răsune în urechea ascultătorului. Chiar de ea ar alege să fie surdă, bătaia puternică va naște ecouri în venele ei și o va corupe, o va zdruncina, o va dezrădăcina până când se va rupe în bucățele și se va întregi în tine.
Mă oftică oamenii cu dragoste neîmplinită, poate fiindcă mă gândesc cu durere că aș putea ajunge unul dintre ei. Fericirea adevărată este atât de rară, este o resursă naturală mai prețioasă ca aurul. Este sentimentul care naște îngeri din draci, care albește Iadul și îl urcă în nori.
Aș vrea să le zici oamenilor ăstora, mulți dintre ei dragi mie, că trebuie să lupte cu sânge și suflete sparte, precum o oglindă, în sute de fragmente, să arate, să povestească, dragostei lor ceea ce înseamnă puritatea adevărului divin din ei.
Trebuie să luptați pentru ce este demn pentru voi, trebuie să forțați nota.Trebuie să iubiți mai mult decât concepeți a fi ideea de iubire. Trebuie să iubiți peste voi, să vă abandonați în suflul ei, trebuie să forțați bătaia inimii voastre să răsune și în pieptul ei. Trebuie, oamenilor, să luptați pentru Ea, căci dacă Ea dispare, vouă ce vă mai rămâne?
Un teanc de hârtii, zeci de sticle, apusuri dureroase, moarte înceată.
Dumnezeule, iubiți, vă implor să iubiți. Chiar de Ea vă va renega, iubiți-o pentru că în voi, în voi Ea bate de zeci de ori pe minut, Ea vă definește.
Nu o renegați doar pentru că Ea ar putea să vă respingă, nu o iubiți pe Ea doar când vă este convenabil, iubirea adevărată este constantă, indiferent de context. Iubirea nu moare când vi se refuză sărutul, iubirea nu moare când sânul vă respinge buricul degetului.
Dacă iubiți, iubiți orișicum, respectați-vă sufletele, nu le umanizați, nu le distorsionați.
Iubesc pentru că ăsta e adevărul meu, indiferent de context. Într-o dimineață m-am privit în oglindă, m-am privit adânc și am descoperit-o pe Ea. Se afla undeva, pe o iarbă verde cu un copil bălai. Îmi zâmbea, zicea că sunt rostul vieții sale. Am știut că mi-am descoperit adevărul, am știut că sunt robul lui și că nu vrea să evadez.
Iubește în adevăr și adevărul te va elibera. Iubește divin, nu uman!
Mai bine este să mori, oricât de mult ar durea, cu dragoste adevărată în suflet, decât să te trezești 30 de ani la rând lângă o femeie pe care n-o mai iubești de tot atât.
byron - The song that never was
Îmi vine să le explic că trebuie să se prezinte în fața dragostei lor cu pieptul gol, gata de a fi loviți, pentru a dezvălui adevărata lor dedicație. Trebuie să fie dezgoliți pentru ca răsunetul bătăii inimii să răsune în urechea ascultătorului. Chiar de ea ar alege să fie surdă, bătaia puternică va naște ecouri în venele ei și o va corupe, o va zdruncina, o va dezrădăcina până când se va rupe în bucățele și se va întregi în tine.
Mă oftică oamenii cu dragoste neîmplinită, poate fiindcă mă gândesc cu durere că aș putea ajunge unul dintre ei. Fericirea adevărată este atât de rară, este o resursă naturală mai prețioasă ca aurul. Este sentimentul care naște îngeri din draci, care albește Iadul și îl urcă în nori.
Aș vrea să le zici oamenilor ăstora, mulți dintre ei dragi mie, că trebuie să lupte cu sânge și suflete sparte, precum o oglindă, în sute de fragmente, să arate, să povestească, dragostei lor ceea ce înseamnă puritatea adevărului divin din ei.
Trebuie să luptați pentru ce este demn pentru voi, trebuie să forțați nota.Trebuie să iubiți mai mult decât concepeți a fi ideea de iubire. Trebuie să iubiți peste voi, să vă abandonați în suflul ei, trebuie să forțați bătaia inimii voastre să răsune și în pieptul ei. Trebuie, oamenilor, să luptați pentru Ea, căci dacă Ea dispare, vouă ce vă mai rămâne?
Un teanc de hârtii, zeci de sticle, apusuri dureroase, moarte înceată.
Dumnezeule, iubiți, vă implor să iubiți. Chiar de Ea vă va renega, iubiți-o pentru că în voi, în voi Ea bate de zeci de ori pe minut, Ea vă definește.
Nu o renegați doar pentru că Ea ar putea să vă respingă, nu o iubiți pe Ea doar când vă este convenabil, iubirea adevărată este constantă, indiferent de context. Iubirea nu moare când vi se refuză sărutul, iubirea nu moare când sânul vă respinge buricul degetului.
Dacă iubiți, iubiți orișicum, respectați-vă sufletele, nu le umanizați, nu le distorsionați.
Iubesc pentru că ăsta e adevărul meu, indiferent de context. Într-o dimineață m-am privit în oglindă, m-am privit adânc și am descoperit-o pe Ea. Se afla undeva, pe o iarbă verde cu un copil bălai. Îmi zâmbea, zicea că sunt rostul vieții sale. Am știut că mi-am descoperit adevărul, am știut că sunt robul lui și că nu vrea să evadez.
Iubește în adevăr și adevărul te va elibera. Iubește divin, nu uman!
Mai bine este să mori, oricât de mult ar durea, cu dragoste adevărată în suflet, decât să te trezești 30 de ani la rând lângă o femeie pe care n-o mai iubești de tot atât.
byron - The song that never was
02 decembrie 2011
Și eu mă cac pe mine@!
byron - Blow up my tears
Patru oameni discutând despre dragoste. Discutând despre cât de contextuală este dragostea unică sau dacă este doar atracția către masculul alpha. Eu rămân la părerea mea, concretă, că totul este contextual.
La modul abstract îmi doresc să cred, mă forțez să cred, simt să cred, că dragostea unică nu este doar o temporizare propice, deși asta s-a dovedit a fi până acum. Dar asta doar din perspectiva mea, fiindcă nu știu exact la ce sentimente am dat naștere în cenușa renașterii Ei.
Mi se pare trist să cred că totul este contextual, în ciuda faptului că analizând acest aspect mi se pare foarte plauzibil, analizând istoria noastră din ultima vreme. Am impresia că ciocnirile dintre noi au avut loc în momente potrivite pentru a ne apropia sufletele și în unele momente pentru a le contopi.
Să fie oare totul doar context? Să fi făcut eu gesturile potrivite la momentele potrivite și atât? Să fie totul atât de concret și fără pic de substanță abstract - definitorie?
byron - Chihlimbar
Dar nu vreau să cred asta. Vreau să cred că și contextul este un punct determinat a ceea ce trebuie să fie. Că și contextul este prevăzut de puterea divină în destinul întâlnirilor dintre doi oameni. Eu, eu, trebuie să atribui conotații cerești nouă, pentru că asta simt. Inima care pulsează rapid în mine când mă gândesc la Ea nu este contextual, ci așa cum trebuie să fie.
Nu este chestie fizică, de mascul alpha sau femeie fertilă. Nu, Cristi este prea blocat pe aspectul animalic pe care noi ca oameni l-am depășit, dezvoltând puterea rațiunii asupra instinctelor, pe parcursul evoluției. Între timp am descoperit și puterea eului interior, pe parcurs ne-am rafinat auzul rațiunii asupra vibrațiilor inimii.
Noi nu suntem animale, suntem ființe rupte din bolta cerească. Suntem stele care au sălășluit cândva lângă alte stele și fiind rupte pe pământ tindei către fostele stele vecine.
byron - Mierea
Suntem mai mult decât carne, oase și sex. Doamne, suntem suflete efervescente cu materie transcendentală în infinit dar avem un fatidic singur defect. Nu vrem să murim singuri, o dorim pe Ea alături să ne strângă de braț și să ne zică că suntem măreți.
byron - Dacă vrei
Eu asta aleg să cred, în final omul este proiecția propriilor alegeri. Am cunoscut oameni nefericiți, a căror dragoste nu se împlinește. Gândesc că poate nu au făcut ce trebuia, cum trebuia, pentru a înfăptui adevărata trăire, iar de au făcut toate astea, atunci nu era ce trebuia să fie, în planul determinat universal.
Parcă aș fi Mircea Eliade, penibilă comparație. Îl iubesc pe omul ăla.
Lasă-mă să-ți cânt.
byron - No man's land
Ovidiu a spus că se cacă pe el de dorul ei. Zice că și eu știu sentimentul. Da, așa e. Mă cac pe mine de dragul și dorul ei. Să fie contextual? Mă îndoiesc, simt adevărat.
Eu, domnilor, trăiesc adevărat și la tensiune maximă în interiorul meu. În anumite momente simt că trăiesc atât de adânc în sinea mea încât parcă dau să explodez, să îmi resping extremele, ele să se îndepărteze iar trupul meu să se rupă în două bucăți și să devin nimicninie.
Nimicnicia dragostei, aș muri cu un scop totuși. Cel mai nobil și eliberator scop.
Iubesc, iar asta îmi conferă forța vitală de a privi viața cu ochi limpezi și de a îi simți toate notele, fie amare, fie dulci.
Patru oameni discutând despre dragoste. Discutând despre cât de contextuală este dragostea unică sau dacă este doar atracția către masculul alpha. Eu rămân la părerea mea, concretă, că totul este contextual.
La modul abstract îmi doresc să cred, mă forțez să cred, simt să cred, că dragostea unică nu este doar o temporizare propice, deși asta s-a dovedit a fi până acum. Dar asta doar din perspectiva mea, fiindcă nu știu exact la ce sentimente am dat naștere în cenușa renașterii Ei.
Mi se pare trist să cred că totul este contextual, în ciuda faptului că analizând acest aspect mi se pare foarte plauzibil, analizând istoria noastră din ultima vreme. Am impresia că ciocnirile dintre noi au avut loc în momente potrivite pentru a ne apropia sufletele și în unele momente pentru a le contopi.
Să fie oare totul doar context? Să fi făcut eu gesturile potrivite la momentele potrivite și atât? Să fie totul atât de concret și fără pic de substanță abstract - definitorie?
byron - Chihlimbar
Dar nu vreau să cred asta. Vreau să cred că și contextul este un punct determinat a ceea ce trebuie să fie. Că și contextul este prevăzut de puterea divină în destinul întâlnirilor dintre doi oameni. Eu, eu, trebuie să atribui conotații cerești nouă, pentru că asta simt. Inima care pulsează rapid în mine când mă gândesc la Ea nu este contextual, ci așa cum trebuie să fie.
Nu este chestie fizică, de mascul alpha sau femeie fertilă. Nu, Cristi este prea blocat pe aspectul animalic pe care noi ca oameni l-am depășit, dezvoltând puterea rațiunii asupra instinctelor, pe parcursul evoluției. Între timp am descoperit și puterea eului interior, pe parcurs ne-am rafinat auzul rațiunii asupra vibrațiilor inimii.
Noi nu suntem animale, suntem ființe rupte din bolta cerească. Suntem stele care au sălășluit cândva lângă alte stele și fiind rupte pe pământ tindei către fostele stele vecine.
byron - Mierea
Suntem mai mult decât carne, oase și sex. Doamne, suntem suflete efervescente cu materie transcendentală în infinit dar avem un fatidic singur defect. Nu vrem să murim singuri, o dorim pe Ea alături să ne strângă de braț și să ne zică că suntem măreți.
byron - Dacă vrei
Eu asta aleg să cred, în final omul este proiecția propriilor alegeri. Am cunoscut oameni nefericiți, a căror dragoste nu se împlinește. Gândesc că poate nu au făcut ce trebuia, cum trebuia, pentru a înfăptui adevărata trăire, iar de au făcut toate astea, atunci nu era ce trebuia să fie, în planul determinat universal.
Parcă aș fi Mircea Eliade, penibilă comparație. Îl iubesc pe omul ăla.
Lasă-mă să-ți cânt.
byron - No man's land
Ovidiu a spus că se cacă pe el de dorul ei. Zice că și eu știu sentimentul. Da, așa e. Mă cac pe mine de dragul și dorul ei. Să fie contextual? Mă îndoiesc, simt adevărat.
Eu, domnilor, trăiesc adevărat și la tensiune maximă în interiorul meu. În anumite momente simt că trăiesc atât de adânc în sinea mea încât parcă dau să explodez, să îmi resping extremele, ele să se îndepărteze iar trupul meu să se rupă în două bucăți și să devin nimicninie.
Nimicnicia dragostei, aș muri cu un scop totuși. Cel mai nobil și eliberator scop.
Iubesc, iar asta îmi conferă forța vitală de a privi viața cu ochi limpezi și de a îi simți toate notele, fie amare, fie dulci.
01 decembrie 2011
Tu ești? Tu ești? Tu eeeeeeeșșșșșșștiiiiii!!!!!!!!!!!
Când credeam că nu se mai poate întâmpla nimic altceva mai frumos decât ce a fost anterior, ei bine, s-a întâmplat. Nu-mi amintesc acum nicio maximă latină ca să sintetizez ideea, însă s-ar părea că frumosul parcă nu ar cunoaște limite. Când încerci să îl definești îi acorzi un punct finit și exclami "Cea mai frumoasă zi din viața mea!"
Dar apoi frumosul găsește o cale de a-ți înfrânge acel punct finit, transformându-se în și mai frumos. Iar vei exclama "Cea mai frumoasă zi din viața mea". Frumosul va găsi o altă cale de a-ți arăta că nu are granițe și te poate surprinde oricând.
Am ajuns la concert. Bucurieeeeeeeee. Bucu-bucu-bucu-RIE! concert byron de ziua mea. Toată lumea, sau cel puțin aproape toată lumea, costumată în fel și chip. Destul de mulți oameni. Lângă mine, Cristi și Dana. Au venit doar de dragul meu, drăguții :) Trecând peste prestația oribilă a trupei de dinainte, peste pana de curent și alte chestii, m-am trezit cu cineva în brațe.
Dar înainte de asta am furat un poster al concertului aniversar de cinci ani. L-am rulat și mă gândeam ce surpriză o să îi fac în ianuarie când i-l voi da cadou. Silly me.
În timpul penei de curent, întuneric profund. Nu vedeam fețe în jurul meu, doar corpuri. La un moment dat am zărit-o pe Ioana și am avut impulsul de a o lua în brațe și să o salut. N-am putut, cineva s-a legat de mine, ca piatra de o sfoară, și mă strângea în brațe. Nu știu de unde a apărut sau cine era. Cineva mă strângea din ce în ce mai tare. Îi spun persoanei din brațele mele că îmi pare rău dar nu știu cine este. Chiar n-am idee, nu i-am văzut ochii, doar silueta îndreptându-se în mine.
Nu răspunde, mă uit la Ioana. Are o figură ciudată, parcă ar zice "cine crezi că e, prostănacule". Întreb omul din brațele mele "tu ești?". Nu zice nimic. "Tu eștiiii?". Nimic. Mă uit la Ioana. "Tu eșșșșșșșșștiiiiiiiiiiiiiiiii!".
Ea a fost.
"Arzi, arzi inima mea. Arde prea curat".
Până în momentul în care am dus-o la gară am fost în stare de negare. Aici, acum, astăzi, ea a venit. Cât oare s-a abținut să nu-mi zică că vine, cele șapte ori de pe tren sau turele date prin bar în căutarea mea. Căcat, nici acum nu pot să captez esența întregului eveniment, parcă nici acum nu-mi vine a crede că omul ăsta, atât de important pentru mine, a făcut tot ce-i era în putință pentru a mă surprinde astfel. Omul ăsta este pe deplin minunat.
Îți dai seama cât de mic m-am simțit cu posterul meu gândindu-mă la marea mea surpriză din moment ce ea era lângă mine. Totodată cât de, să o zic sau nu, >>important<< m-am simțit.
Păcat că byron n-au cântat decât două piese din repertoriul propriu și totuși n-aș putea să îmi imaginez mai bine decât a fost.
De când s-a deschis către mine parcă trenurile ce pleacă nu mi se mai par atât de triste. Azi dimineață am stat și am privit trenul care pleca și nu am fost trist, ci doar melancolic. De când s-a deschis parcă nu-mi mai vine să-i zic Pa, ci ne mai vedem. Parcă aș avea convingerea că și ea vrea să mă vadă și atunci știu sigur că ne vom mai vedea.
Nici înainte poate nu lipsea posibila reîntâlnire, însă, acum, știind că și ea vrea asta am convingerea că se va întâmpla.
Cristi și Dana mi-au luat cartea lui Mihnea Bildariu pe care mi-o doream mult. Mă bucur că-i cunosc, sunt drăguți. Am scris atât de multe și totodată atât de puține.
Mulțumesc pentru tot.
Nu uita, ne vedem în ianuarie și o să mânânci zăpadă ;)
"Că oriunde te uiți în viața ta
Peste tot e plin de ea
Și când plouă afară plouă tot ea
Și când ninge și e ger tot ea e primul fulg de nea
Și când e soare căldura-i tot de la ea"
Frumoase versuri, se potrivesc :)
Dar apoi frumosul găsește o cale de a-ți înfrânge acel punct finit, transformându-se în și mai frumos. Iar vei exclama "Cea mai frumoasă zi din viața mea". Frumosul va găsi o altă cale de a-ți arăta că nu are granițe și te poate surprinde oricând.
Am ajuns la concert. Bucurieeeeeeeee. Bucu-bucu-bucu-RIE! concert byron de ziua mea. Toată lumea, sau cel puțin aproape toată lumea, costumată în fel și chip. Destul de mulți oameni. Lângă mine, Cristi și Dana. Au venit doar de dragul meu, drăguții :) Trecând peste prestația oribilă a trupei de dinainte, peste pana de curent și alte chestii, m-am trezit cu cineva în brațe.
Dar înainte de asta am furat un poster al concertului aniversar de cinci ani. L-am rulat și mă gândeam ce surpriză o să îi fac în ianuarie când i-l voi da cadou. Silly me.
În timpul penei de curent, întuneric profund. Nu vedeam fețe în jurul meu, doar corpuri. La un moment dat am zărit-o pe Ioana și am avut impulsul de a o lua în brațe și să o salut. N-am putut, cineva s-a legat de mine, ca piatra de o sfoară, și mă strângea în brațe. Nu știu de unde a apărut sau cine era. Cineva mă strângea din ce în ce mai tare. Îi spun persoanei din brațele mele că îmi pare rău dar nu știu cine este. Chiar n-am idee, nu i-am văzut ochii, doar silueta îndreptându-se în mine.
Nu răspunde, mă uit la Ioana. Are o figură ciudată, parcă ar zice "cine crezi că e, prostănacule". Întreb omul din brațele mele "tu ești?". Nu zice nimic. "Tu eștiiii?". Nimic. Mă uit la Ioana. "Tu eșșșșșșșșștiiiiiiiiiiiiiiiii!".
Ea a fost.
"Arzi, arzi inima mea. Arde prea curat".
Până în momentul în care am dus-o la gară am fost în stare de negare. Aici, acum, astăzi, ea a venit. Cât oare s-a abținut să nu-mi zică că vine, cele șapte ori de pe tren sau turele date prin bar în căutarea mea. Căcat, nici acum nu pot să captez esența întregului eveniment, parcă nici acum nu-mi vine a crede că omul ăsta, atât de important pentru mine, a făcut tot ce-i era în putință pentru a mă surprinde astfel. Omul ăsta este pe deplin minunat.
Îți dai seama cât de mic m-am simțit cu posterul meu gândindu-mă la marea mea surpriză din moment ce ea era lângă mine. Totodată cât de, să o zic sau nu, >>important<< m-am simțit.
Păcat că byron n-au cântat decât două piese din repertoriul propriu și totuși n-aș putea să îmi imaginez mai bine decât a fost.
De când s-a deschis către mine parcă trenurile ce pleacă nu mi se mai par atât de triste. Azi dimineață am stat și am privit trenul care pleca și nu am fost trist, ci doar melancolic. De când s-a deschis parcă nu-mi mai vine să-i zic Pa, ci ne mai vedem. Parcă aș avea convingerea că și ea vrea să mă vadă și atunci știu sigur că ne vom mai vedea.
Nici înainte poate nu lipsea posibila reîntâlnire, însă, acum, știind că și ea vrea asta am convingerea că se va întâmpla.
Cristi și Dana mi-au luat cartea lui Mihnea Bildariu pe care mi-o doream mult. Mă bucur că-i cunosc, sunt drăguți. Am scris atât de multe și totodată atât de puține.
Mulțumesc pentru tot.
Nu uita, ne vedem în ianuarie și o să mânânci zăpadă ;)
"Că oriunde te uiți în viața ta
Peste tot e plin de ea
Și când plouă afară plouă tot ea
Și când ninge și e ger tot ea e primul fulg de nea
Și când e soare căldura-i tot de la ea"
Frumoase versuri, se potrivesc :)
29 noiembrie 2011
Zi de naștere. 23 de ani de existență
Astăzi am 23 de ani, astăzi ar trebui să mă simt mai matur, dar eu mă simt ca un copil avid de iubire, Marin Preda iubitor, de dragoste am nevoie, atât, pentru a-mi atinge cele mai înalte și transcendentale țeluri.
Sebi m-a sunat la 12 noaptea și a acceptat toate injuriile mele, profund prietenoase, de dragul că era ziua mea. Te iubesc handicapatule, sunt norocos să te am drept cel mai bun prieten.
byron - Fake life
Ai postat o poză pentru mine, pe profilul tău de Facebook!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Aș zice că n-ai idee ce înseamnă asta pentru mine. De altfel, o spun: n-ai idee ce înseamnă asta pentru mine, aș vrea să ți-o zic în față. Eu, eu, eu, eu, eu. Scumpo! Eu, mereu am avut un complex, că niciodată nu apar în "spațiul tău public".
byron - Chihlimbar
Că mă ascunzi de oamenii dragi ție, iar asta mă îndurera. Știu că poate ai fi vrut doar să eviți întrebări incomode, dar totuși era o neliniște a mea. Îmi doream ca oamenii tăi să știe de omul eu, de omul ăla, prețios sau nu, indiferent, să știe de existența mea, așa cum oamenii dragi mei știu de existența mea, așa cum oamenii dragi mei au aflat că ești specială.
Este 2 dimineața. Am fost în bar să iau, de la Șerban, punga cu costumații. M-am întins la bere cu bețivii. Irina mi-a povestit de prietenii ei care au murit și de prima ei dragoste care zace într-un cimitir. Nu, nu este o metaforă, omul a murit.
I-am zis că este un om frumos. Irina este o femeie în jur de 120 de kilograme, însă este un om frumos.
byron - A poem without an end
Iubesc acești oameni frumoși, în ciuda unor așa zise deficite fizice. Am băut patru beri cu un grup de oameni de peste 30 de ani și nu m-au făcut să mă simt prost că sunt "proaspăt". Irina m-a luat sub aripa ei și le-a zis tuturor că de la țâța ei stângă m-a alăptat. :)
Privesc în dreapta mea, în bibliotecă, câtre o carte pe care scrie "Supertramp Silviu - Ghosts of things to come". Frumusețe, zâmbesc.
Oamenii dragi vor ști mereu să îți miște ființa către momente în care vei privi un cadou și vei fi atât de plin de sentimente încât nu vei ști să spui altceva decât mulțumesc. Oamenii dragi, oamenii dragi, omul drag.
byron - Dacă vrei
Peste 5 ore mă trezesc. Trebuie să fiu la serviciu la 8 dimineață. Am făcut schimb de tură să ajung la concertul byron de ziua mea.
Știi ce îmi place cel mai multe la tine, în ultima vreme? Îmi place că ai început să te deschizi, fără așa zisa frică că îmi dai speranțe. Îmi place că îmi confirmi gânduri și sentimente, în sinea mea îndoielnice.
Aș vrea să știi un lucru. Lasă-mi speranțele în pace, deși le cunoști. Un lucru știu despre mine, fie că îmi vei spune că mă iubești, fie că nu vom mai vorbi niciodată aceleași speranțe le voi avea.
Căci sunt cel mai om dintre oameni și Lorelai trăiește în sufletul meu.
Toast proposal!
"Arzi, arzi, inima mea
Arde prea curat
Dragostea de azi
M-a infasurat
Infasurat ma simt
De dorinta ta
Infasurat ma simt
De simtïrea mea"
byron - Mă simt minunat.
Sebi m-a sunat la 12 noaptea și a acceptat toate injuriile mele, profund prietenoase, de dragul că era ziua mea. Te iubesc handicapatule, sunt norocos să te am drept cel mai bun prieten.
byron - Fake life
Ai postat o poză pentru mine, pe profilul tău de Facebook!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Aș zice că n-ai idee ce înseamnă asta pentru mine. De altfel, o spun: n-ai idee ce înseamnă asta pentru mine, aș vrea să ți-o zic în față. Eu, eu, eu, eu, eu. Scumpo! Eu, mereu am avut un complex, că niciodată nu apar în "spațiul tău public".
byron - Chihlimbar
Că mă ascunzi de oamenii dragi ție, iar asta mă îndurera. Știu că poate ai fi vrut doar să eviți întrebări incomode, dar totuși era o neliniște a mea. Îmi doream ca oamenii tăi să știe de omul eu, de omul ăla, prețios sau nu, indiferent, să știe de existența mea, așa cum oamenii dragi mei știu de existența mea, așa cum oamenii dragi mei au aflat că ești specială.
Este 2 dimineața. Am fost în bar să iau, de la Șerban, punga cu costumații. M-am întins la bere cu bețivii. Irina mi-a povestit de prietenii ei care au murit și de prima ei dragoste care zace într-un cimitir. Nu, nu este o metaforă, omul a murit.
I-am zis că este un om frumos. Irina este o femeie în jur de 120 de kilograme, însă este un om frumos.
byron - A poem without an end
Iubesc acești oameni frumoși, în ciuda unor așa zise deficite fizice. Am băut patru beri cu un grup de oameni de peste 30 de ani și nu m-au făcut să mă simt prost că sunt "proaspăt". Irina m-a luat sub aripa ei și le-a zis tuturor că de la țâța ei stângă m-a alăptat. :)
Privesc în dreapta mea, în bibliotecă, câtre o carte pe care scrie "Supertramp Silviu - Ghosts of things to come". Frumusețe, zâmbesc.
Oamenii dragi vor ști mereu să îți miște ființa către momente în care vei privi un cadou și vei fi atât de plin de sentimente încât nu vei ști să spui altceva decât mulțumesc. Oamenii dragi, oamenii dragi, omul drag.
byron - Dacă vrei
Peste 5 ore mă trezesc. Trebuie să fiu la serviciu la 8 dimineață. Am făcut schimb de tură să ajung la concertul byron de ziua mea.
Știi ce îmi place cel mai multe la tine, în ultima vreme? Îmi place că ai început să te deschizi, fără așa zisa frică că îmi dai speranțe. Îmi place că îmi confirmi gânduri și sentimente, în sinea mea îndoielnice.
Aș vrea să știi un lucru. Lasă-mi speranțele în pace, deși le cunoști. Un lucru știu despre mine, fie că îmi vei spune că mă iubești, fie că nu vom mai vorbi niciodată aceleași speranțe le voi avea.
Căci sunt cel mai om dintre oameni și Lorelai trăiește în sufletul meu.
Toast proposal!
"Arzi, arzi, inima mea
Arde prea curat
Dragostea de azi
M-a infasurat
Infasurat ma simt
De dorinta ta
Infasurat ma simt
De simtïrea mea"
byron - Mă simt minunat.
27 noiembrie 2011
"Salut, te știu, azi stăm târziu, c-am rătăcit prea mult"
Ce rămâne de spus când primești cele mai frumoase cadouri la care nu te-ai putut nici măcar gândi vreodată? Ce ai mai putea spune când te simți frumos înăuntru realizând că te-a purtat în gând atâtea clipe, în ciuda faptului că nu ai fi crezut asta? Nu rămâne nimic de spus, doar de sperat că înțelege tăcerea și prea plinul care nu poate fi vociferat.
Când totul se simte atât de natural, chiar și liniștea. Când am încercat să alung o serie de gânduri negre, pe care încercam să mi le explic și să înțeleg ceva din ele. Când mi le-a alungat fără niciun efort. Când am vrut să renunț și să nu mai fiu eu, când a făcut tot ce mi-aș fi dorit să facă, totul venind din sine.
Când mergeam cu frică pe stradă ca nu cumva să se ia cineva de ea, ca nu cumva să se atingă cineva de frumosul meu. Când mă gândeam că aș sări la gâtul oricui dacă ar întinde mâna spre ea. Atunci am realizat cum este să îți pese de cineva mai mult decât de persoana ta. Cred că aveam o față încordată, cred că tensiunea apăsa pe mine și îmi doream doar ca nimic să nu știrbească culorile.
...
Poate apuci sa dai un semn...
Rezemat cu spatele de cer...
Sa te stiu oriunde nu e nicaieri...
Pentru nimeni soarele nu sta cat vrem...
Poate uiti sa nu tresari...
Poate uiti sa nu apari...
Desi cel mai simplu-i sa uitam ce suntem...
Poate nu toti caii mor cand vrem...
Te stiu
De cand...
De azi...
Demult...
Te sper...
Plecand...
Venind...
Spunand
"Salut,
Te stiu,
Azi stam tarziu!
C-am ratacit-ndeajuns....
Iar
Unele drumuri sunt prea scurte
Pentru prea multe de ascuns "
Dar ce-ai vrea s-auzi,
Ce-ai vrea si eu nu spun....?
Ce-ai vrea sa fim,
Ce-ai vrea si eu nu sunt...?
Poate chiar nu-i vis din care sa nu ne trezim...
Poate nu-I nici vis de care....sa fugim...
Te stiu
De cand...
De azi...
Demult...
Te sper...
Plecand...
Venind...
Spunand
"Salut,
Te stiu,
Azi stam tarziu!
C-am ratacit-ndeajuns....
Iar
Unele drumuri sunt prea scurte
Pentru prea multe de ascuns "
Când totul se simte atât de natural, chiar și liniștea. Când am încercat să alung o serie de gânduri negre, pe care încercam să mi le explic și să înțeleg ceva din ele. Când mi le-a alungat fără niciun efort. Când am vrut să renunț și să nu mai fiu eu, când a făcut tot ce mi-aș fi dorit să facă, totul venind din sine.
Când mergeam cu frică pe stradă ca nu cumva să se ia cineva de ea, ca nu cumva să se atingă cineva de frumosul meu. Când mă gândeam că aș sări la gâtul oricui dacă ar întinde mâna spre ea. Atunci am realizat cum este să îți pese de cineva mai mult decât de persoana ta. Cred că aveam o față încordată, cred că tensiunea apăsa pe mine și îmi doream doar ca nimic să nu știrbească culorile.
...
Poate apuci sa dai un semn...
Rezemat cu spatele de cer...
Sa te stiu oriunde nu e nicaieri...
Pentru nimeni soarele nu sta cat vrem...
Poate uiti sa nu tresari...
Poate uiti sa nu apari...
Desi cel mai simplu-i sa uitam ce suntem...
Poate nu toti caii mor cand vrem...
Te stiu
De cand...
De azi...
Demult...
Te sper...
Plecand...
Venind...
Spunand
"Salut,
Te stiu,
Azi stam tarziu!
C-am ratacit-ndeajuns....
Iar
Unele drumuri sunt prea scurte
Pentru prea multe de ascuns "
Dar ce-ai vrea s-auzi,
Ce-ai vrea si eu nu spun....?
Ce-ai vrea sa fim,
Ce-ai vrea si eu nu sunt...?
Poate chiar nu-i vis din care sa nu ne trezim...
Poate nu-I nici vis de care....sa fugim...
Te stiu
De cand...
De azi...
Demult...
Te sper...
Plecand...
Venind...
Spunand
"Salut,
Te stiu,
Azi stam tarziu!
C-am ratacit-ndeajuns....
Iar
Unele drumuri sunt prea scurte
Pentru prea multe de ascuns "
20 noiembrie 2011
Să minți frumos sau să fii sincer? Regatul meu pentru adevăr
Să minți frumos sau să fii sincer? Este dualitatea bună sau doar îți împarte ființa în două chestii distincte și te transformă într-un lucru incomplet?
Încep să mă satur de filme de dragoste cu oameni care se întâlnesc peste 20 de ani și descoperă că se iubesc și au făcut-o pe tot decursul anilor. Și încearcă să îți dea o tentă romantică și frumoasă asupra dragostei neîmplinite care găsește, în final, un mod de a concretiza.
O grămadă de bălegar, as the brits would say. Pile of bullshit.
Ca și chestia aia, pe care o zic unii, pe care am spus-o și eu. Îmi doresc să fii fericită, chiar dacă nu cu mine, dar să fii fericită. Nimeni nu își dorește cu adevărat asta. Într-adevăr, este o mică consolare. Dar nimeni, în hățișul sentimentelor sale, nu se simte mai împlinit când află de fericirea celuilalt. E doar o minciună frumoasă.
Psihologia comportamentului este complicată și înșelătoare. Îmi doresc ca oamenii din jurul meu să mențină contactul cu mine din propria voință. În momentul în care dai de înțeles că cineva se îndepărtează de tine, iar atunci acel cineva încearcă să intre în legătură cu tine, parcă tot actul este știrbit de adevăr, parcă este ceva forțat ce te inhibă și îți displace.
Nu este acel "te-am căutat să văd ce mai faci", ci este acel "te-am căutat că am văzut că vrei să fii căutat".
Adică, totul trebuie să vină din tine, sunt chestii de bază, de simțire, pe care cu toții ar trebui să le știm. Atunci când nu vin de la tine, nu rămâne decât ca ambele părți să accepte realitatea, nu să o forțeze către ceva urât, fără rost.
Poate de asta tind să pierd legătura cu unii oameni. Atunci când ei nu mă caută, nici eu n-am motive să o fac. Poate este egocentrică dorința de a simți important pentru cineva și de simți nevoie unor dovezi în acest sens. Când nu ești căutat oare ce înseamnă asta? Că nu contezi, că nu contează ce faci sau cum ești pentru alții?
Semne de întrebare.
Dualitatea. Când vrei ceva, îți dorești ceva, dar știi că ar trebui să încetezi. Dificil. Nu îți place ca cineva să știe, ca și tu să știi, că ceva este esențial pentru tine, chiar dacă asta este realitatea. Nu ți-ar plăcea ca cineva să creadă că orice ar fi, vei fi mereu acolo și vei fi gata să reiei o legătură, deși cineva a abandonat-o demult.
Nu toate lucrurile pot fi reparate. Reciprocitatea și demnitatea de sine sunt concepte esențiale. Oricât de mult sau puțin le-ai deține.
Se zice că Săgetătorii sunt rupți între cer și pământ, că ale lor corpuri sunt suspendate între cele două dimensiuni, niciodată nu sunt prezenți în vreunul dintre cele două locuri, ci mereu se află la mijlocul drumului. Ei bine, sunt momente când îmi simt corpul suspendat atras de pământ și nu-mi place. Aș vrea să mă eliberez din blocajul suspendării și să merg mai mult către cer.
Când trăiești fără lucrurile esențiale ești așa ca un copac majestic. Ai un trunchi puternic și rădăcine bine și adânc înfipte în pământ. Problema este că nimeni nu vine cu o găleată de apă să te ude la bază, așa că nu crești. Nu ai coroană către cer sau măcar flori.
Am două atribute negative, pe care n-aș tinde, ca la un interviu, să le transform în aspecte pozitive, curiozitatea și o completă lipsă de răbdare, în orice. They are going to be my downfall.
Îmi amintesc de filmul în care Gheorghe Dinică dă o lecție de viață cuiva. "Din scris și dragoste mori de foame mă prostule, mori pe gratis".
Și mai am multe de spus, dar...sunt gânduri atât de dubioase, atât de îndepărtate în planul real, încât cred că ar fi mai bine să le țin doar pentru mine.
Regret, când stau să mă gândesc, că nu mi se spune "vino". Curând voi avea posibilitatea să vin, dar eu tac, în așteptarea unei chemări. Este ciudat că ce ți-ai dorit să poți face, ei bine, poți să faci, dar lipsește acea mică implicare, nu implicare, mică inițiativă. Trebuie, în toată viața asta, să mai te și cheme oamenii, nu doar să apari în viața lor, să zici am venit, și să te privească ca pe-un nebun de legat.
Ah da. Am descoperit că am fost citat. I should clap with ma' balls.
http://www.mediasinfo.ro/matrimonialecrestine-com-cat-de-aproape-de-piosenie-sunt-credinciosii-care-isi-cauta-jumatatea/2011/10/12/
Have i ever mentioned how in love i am with this human being? If not, i am now. Sing!
Încep să mă satur de filme de dragoste cu oameni care se întâlnesc peste 20 de ani și descoperă că se iubesc și au făcut-o pe tot decursul anilor. Și încearcă să îți dea o tentă romantică și frumoasă asupra dragostei neîmplinite care găsește, în final, un mod de a concretiza.
O grămadă de bălegar, as the brits would say. Pile of bullshit.
Ca și chestia aia, pe care o zic unii, pe care am spus-o și eu. Îmi doresc să fii fericită, chiar dacă nu cu mine, dar să fii fericită. Nimeni nu își dorește cu adevărat asta. Într-adevăr, este o mică consolare. Dar nimeni, în hățișul sentimentelor sale, nu se simte mai împlinit când află de fericirea celuilalt. E doar o minciună frumoasă.
Psihologia comportamentului este complicată și înșelătoare. Îmi doresc ca oamenii din jurul meu să mențină contactul cu mine din propria voință. În momentul în care dai de înțeles că cineva se îndepărtează de tine, iar atunci acel cineva încearcă să intre în legătură cu tine, parcă tot actul este știrbit de adevăr, parcă este ceva forțat ce te inhibă și îți displace.
Nu este acel "te-am căutat să văd ce mai faci", ci este acel "te-am căutat că am văzut că vrei să fii căutat".
Adică, totul trebuie să vină din tine, sunt chestii de bază, de simțire, pe care cu toții ar trebui să le știm. Atunci când nu vin de la tine, nu rămâne decât ca ambele părți să accepte realitatea, nu să o forțeze către ceva urât, fără rost.
Poate de asta tind să pierd legătura cu unii oameni. Atunci când ei nu mă caută, nici eu n-am motive să o fac. Poate este egocentrică dorința de a simți important pentru cineva și de simți nevoie unor dovezi în acest sens. Când nu ești căutat oare ce înseamnă asta? Că nu contezi, că nu contează ce faci sau cum ești pentru alții?
Semne de întrebare.
Dualitatea. Când vrei ceva, îți dorești ceva, dar știi că ar trebui să încetezi. Dificil. Nu îți place ca cineva să știe, ca și tu să știi, că ceva este esențial pentru tine, chiar dacă asta este realitatea. Nu ți-ar plăcea ca cineva să creadă că orice ar fi, vei fi mereu acolo și vei fi gata să reiei o legătură, deși cineva a abandonat-o demult.
Nu toate lucrurile pot fi reparate. Reciprocitatea și demnitatea de sine sunt concepte esențiale. Oricât de mult sau puțin le-ai deține.
Se zice că Săgetătorii sunt rupți între cer și pământ, că ale lor corpuri sunt suspendate între cele două dimensiuni, niciodată nu sunt prezenți în vreunul dintre cele două locuri, ci mereu se află la mijlocul drumului. Ei bine, sunt momente când îmi simt corpul suspendat atras de pământ și nu-mi place. Aș vrea să mă eliberez din blocajul suspendării și să merg mai mult către cer.
Când trăiești fără lucrurile esențiale ești așa ca un copac majestic. Ai un trunchi puternic și rădăcine bine și adânc înfipte în pământ. Problema este că nimeni nu vine cu o găleată de apă să te ude la bază, așa că nu crești. Nu ai coroană către cer sau măcar flori.
Am două atribute negative, pe care n-aș tinde, ca la un interviu, să le transform în aspecte pozitive, curiozitatea și o completă lipsă de răbdare, în orice. They are going to be my downfall.
Îmi amintesc de filmul în care Gheorghe Dinică dă o lecție de viață cuiva. "Din scris și dragoste mori de foame mă prostule, mori pe gratis".
Și mai am multe de spus, dar...sunt gânduri atât de dubioase, atât de îndepărtate în planul real, încât cred că ar fi mai bine să le țin doar pentru mine.
Regret, când stau să mă gândesc, că nu mi se spune "vino". Curând voi avea posibilitatea să vin, dar eu tac, în așteptarea unei chemări. Este ciudat că ce ți-ai dorit să poți face, ei bine, poți să faci, dar lipsește acea mică implicare, nu implicare, mică inițiativă. Trebuie, în toată viața asta, să mai te și cheme oamenii, nu doar să apari în viața lor, să zici am venit, și să te privească ca pe-un nebun de legat.
Ah da. Am descoperit că am fost citat. I should clap with ma' balls.
http://www.mediasinfo.ro/matrimonialecrestine-com-cat-de-aproape-de-piosenie-sunt-credinciosii-care-isi-cauta-jumatatea/2011/10/12/
Have i ever mentioned how in love i am with this human being? If not, i am now. Sing!
18 noiembrie 2011
Loneliness and blood
De câteva zile mă uit gol la o liniuță ce clipește în fața mea, aș scrie ceva dar simt că sunt atâtde plin încât nu n pot sî sintetizez ce simt
Scuzați haosul, sunt beeeeeeeeeeeaaaaaaaaaat.
Am plecar din bar cu vin la bord, nu vreau să satisfac curiozitățile oamenilor când ei decid să le ignore pe ale mele. Ce rost are. Nicu unul. Dă-omîn căcat de treabă. Vinul nu face viața mai frumiasă, doar suportabilă.
Dar dpă patru carafe de vin îțo vine mai ușpr esă tragi aerîn piept.
Îmi sângerează oasele pumnului, nu ltiuncum se cheamă. Pe drum spre casă am dat cu pumnii în toate mașinile, am dizlocat toți stâlpii su m-am vârsat durererea pe lucrurile din jurul meu,
Mă dor mâinioe și sângerează, am lichid roșu încrustat pe chestiile astea cu caretastez și mă doare fiecare literă. Dă-o îm pizda măsii de treaba,cine țin e la tine este lâgă tine. Cine te vede ca pe-un trofey say un sclav al propiilor dorinșe te amaneteaăză fără să realizeze că te vei rupe cândva și vei doare în tăcere.
Îmi bag toată groasa pulă în existență, nu meritpă trăită.Mî simt înfrânt.
Nimic nu contează, doar trăirea sinelui și moartea îngerilor, care nu mor, ci se întorc acasă, în rai.
Am lovit totul în drumul meu în timpce dan bryon îmi cânta îmi căștithe man wo died alone, I am that man,
I
m dead on tbe inside. Just forget about me, its that simple. Fuck, fuck, fuck m fuck fuck fuckemfuafanf,anf,anf,anf,anf,an,afna,fna,fna,fn,afnam,sffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuucmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm
Mă doare.
de ce nu mp iube;tte. de ce sun t doar o persoana departe, la care se g\ndeeste din când în cân.d. de ce sun teu, de ce nu sunt meiodcru și nu îmi asum mkzeria reala drept realitate vieșâtii mele, de ce mă urăsc fiindcă nu îmi trăiesc frumusețea. dece mă urăsc fiindcă Lola este doar o imaginație, ci nu o realitate,
Corina a zis cândva că atunci când va dorin un copil îl va face cu mine, să iasă blond, frumos și deștept.
Lola, unde ești tu frumoasa mea. Nirvana mea, fința care îmi dă sens existenței mele insipide. Unde este mama ta cu ochi verzi li păr blond. Un de este, dumnzesule, fericirea mea,
Plâng, au tecut anu de când am plâns. Mi-e dor dooamne de fericire, mi-e dor de Ea, omiubesc mai mult dect prețuiesc orice altceva, Ucide0mă acum și oprește durerea. Simt că mor, blestemat să fii.
Scuzați haosul, sunt beeeeeeeeeeeaaaaaaaaaat.
Am plecar din bar cu vin la bord, nu vreau să satisfac curiozitățile oamenilor când ei decid să le ignore pe ale mele. Ce rost are. Nicu unul. Dă-omîn căcat de treabă. Vinul nu face viața mai frumiasă, doar suportabilă.
Dar dpă patru carafe de vin îțo vine mai ușpr esă tragi aerîn piept.
Îmi sângerează oasele pumnului, nu ltiuncum se cheamă. Pe drum spre casă am dat cu pumnii în toate mașinile, am dizlocat toți stâlpii su m-am vârsat durererea pe lucrurile din jurul meu,
Mă dor mâinioe și sângerează, am lichid roșu încrustat pe chestiile astea cu caretastez și mă doare fiecare literă. Dă-o îm pizda măsii de treaba,cine țin e la tine este lâgă tine. Cine te vede ca pe-un trofey say un sclav al propiilor dorinșe te amaneteaăză fără să realizeze că te vei rupe cândva și vei doare în tăcere.
Îmi bag toată groasa pulă în existență, nu meritpă trăită.Mî simt înfrânt.
Nimic nu contează, doar trăirea sinelui și moartea îngerilor, care nu mor, ci se întorc acasă, în rai.
Am lovit totul în drumul meu în timpce dan bryon îmi cânta îmi căștithe man wo died alone, I am that man,
I
m dead on tbe inside. Just forget about me, its that simple. Fuck, fuck, fuck m fuck fuck fuckemfuafanf,anf,anf,anf,anf,an,afna,fna,fna,fn,afnam,sffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffffuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuucmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmmm
Mă doare.
de ce nu mp iube;tte. de ce sun t doar o persoana departe, la care se g\ndeeste din când în cân.d. de ce sun teu, de ce nu sunt meiodcru și nu îmi asum mkzeria reala drept realitate vieșâtii mele, de ce mă urăsc fiindcă nu îmi trăiesc frumusețea. dece mă urăsc fiindcă Lola este doar o imaginație, ci nu o realitate,
Corina a zis cândva că atunci când va dorin un copil îl va face cu mine, să iasă blond, frumos și deștept.
Lola, unde ești tu frumoasa mea. Nirvana mea, fința care îmi dă sens existenței mele insipide. Unde este mama ta cu ochi verzi li păr blond. Un de este, dumnzesule, fericirea mea,
Plâng, au tecut anu de când am plâns. Mi-e dor dooamne de fericire, mi-e dor de Ea, omiubesc mai mult dect prețuiesc orice altceva, Ucide0mă acum și oprește durerea. Simt că mor, blestemat să fii.
12 noiembrie 2011
Whisper slowly in my ear and make me wanna live
- Do you remember those times, when the sky was dark blue and the grass was green? Do you remember when we used to roll down in thousands of grains of sand? Do you remember when innocence was sparkling in the water and lust was begging for the sun?
- No, i don't. I only remember the sky grey, i only remember staring at the television at some random stupid show and feeling pain, all of the sudden. I only remember how it hit me out of the blue, how i didn't even think about it but somehow it found me, it stabbed me and it transformed me into an open wound.
- Sheesh, you're one melancholic piece of shit. Remember, please try to remember the sun shining, remember the wind blowing in your face, remember the cold mountain air, remember how your heart was racing and you didn't want to stop. How you wanted to climb on top of the world and scream your lungs out. Scream that you've beat life, that you're free, that you're alive and that you're independent.
- I do remember those things. I remember the muddy road, i remember that i've never made it to the top. I remember driving and listening to The Cardigans on the radio. I remember feeling alone and free, that until i ran out of gas and was forced to stop. Then the pain came back, you can't avoid it. You can run from it as fast as you can, but you eventually run out of land to run on. And when that happens you find yourself either on the shores of the ocean, or in front of a mountain pit. What do you do? Do you drown in the ocean or jump in the pit? Where else do you run to?
- What about when we both thought that the world would end?
- Yeah, of course i remember that. But it never came, however the end of the world, as a singer once said, already started, long time ago. And that can be felt by us, i do, don't you? Don't you feel like you're living the end of the world?
- No, i'm young and immortal, or at least, for now, let me think that.
- I saw Death yesterday....
- Oh, did you now?
- Yes. And you know what they say. That only those about to die can see Death.
- I suggest you run.
- I reckon i should. I reckon i will.
- And where will you go?
- Someone once told me about and island, an island where all the kids have blonde hair and green eyes, where the sea is warm all summer long and the sand burns your feet. An island where i could sit with some booze at a bar on the beach and just stare at the sky.
- You're full of shit. You should just kill yourself already.
- Oh, i did that, a long time ago. This is not me, what you see are just fragments of my former self. I've crumbled under the weight of my inner self and i've fallen in pieces. If i could i would glue myself back together.
- And why don't you?
- Cause i don't have all the pieces. I've spread them around the world and i can't have them back.
- Well i guess we all are defected in one way or another. You just have to deal with it.
- I am, i will.
- No, i don't. I only remember the sky grey, i only remember staring at the television at some random stupid show and feeling pain, all of the sudden. I only remember how it hit me out of the blue, how i didn't even think about it but somehow it found me, it stabbed me and it transformed me into an open wound.
- Sheesh, you're one melancholic piece of shit. Remember, please try to remember the sun shining, remember the wind blowing in your face, remember the cold mountain air, remember how your heart was racing and you didn't want to stop. How you wanted to climb on top of the world and scream your lungs out. Scream that you've beat life, that you're free, that you're alive and that you're independent.
- I do remember those things. I remember the muddy road, i remember that i've never made it to the top. I remember driving and listening to The Cardigans on the radio. I remember feeling alone and free, that until i ran out of gas and was forced to stop. Then the pain came back, you can't avoid it. You can run from it as fast as you can, but you eventually run out of land to run on. And when that happens you find yourself either on the shores of the ocean, or in front of a mountain pit. What do you do? Do you drown in the ocean or jump in the pit? Where else do you run to?
- What about when we both thought that the world would end?
- Yeah, of course i remember that. But it never came, however the end of the world, as a singer once said, already started, long time ago. And that can be felt by us, i do, don't you? Don't you feel like you're living the end of the world?
- No, i'm young and immortal, or at least, for now, let me think that.
- I saw Death yesterday....
- Oh, did you now?
- Yes. And you know what they say. That only those about to die can see Death.
- I suggest you run.
- I reckon i should. I reckon i will.
- And where will you go?
- Someone once told me about and island, an island where all the kids have blonde hair and green eyes, where the sea is warm all summer long and the sand burns your feet. An island where i could sit with some booze at a bar on the beach and just stare at the sky.
- You're full of shit. You should just kill yourself already.
- Oh, i did that, a long time ago. This is not me, what you see are just fragments of my former self. I've crumbled under the weight of my inner self and i've fallen in pieces. If i could i would glue myself back together.
- And why don't you?
- Cause i don't have all the pieces. I've spread them around the world and i can't have them back.
- Well i guess we all are defected in one way or another. You just have to deal with it.
- I am, i will.
11 noiembrie 2011
:)
Cory Dragota: dap..de suflet..ultima ta postarefelicitari.
Me: ms
Cory Dragota: ai crescut frumos
Me: heh. mulțumesc.
Cory Dragota: nu mai esti deloc acel pusti..tin de mult sa-ti zic asta..citindu-te mereu..am realizat asta pe parcursceea ce ai devenit..nu cunosc dar pare frumos si interesant
Me: da. și eu simt că s-au schimbat multe lucruri. nu știu dacă neapărat în bine.
Cory Dragota: asta probabil ramane sa vezi pe parcurs..
Me: dap
Cory Dragota:
Mulțumesc:)
Me: ms
Cory Dragota: ai crescut frumos
Me: heh. mulțumesc.
Cory Dragota: nu mai esti deloc acel pusti..tin de mult sa-ti zic asta..citindu-te mereu..am realizat asta pe parcursceea ce ai devenit..nu cunosc dar pare frumos si interesant
Me: da. și eu simt că s-au schimbat multe lucruri. nu știu dacă neapărat în bine.
Cory Dragota: asta probabil ramane sa vezi pe parcurs..
Me: dap
Cory Dragota:
Mulțumesc:)
10 noiembrie 2011
Cronologia completă a memoriei. Epitaf
După ce blogspotul pizdii mi-a futut postarea am hotărât să nu o mai fac iar cronologic, mi-e lene. Voi scrie doar amintirile omise în celelalte două postări.
Îmi amintesc când am făcut oreion, singura boală a copilăriei pe care am avut-o. Nu aveam voie mâncare solidă, nici n-aș fi putut. Aveam capul cât un pepene. Mama venea și îmi dădea miez de pâine și piure și lapte.
Îmi amintesc când mama a avut accident cerebral și a nu putut vorbi câteva zile. Nu știam ce să fac, nu știam ce simțeam. Nu știam nimic, totul era rupt. Mă duceam și o vedeam zilnic, îi ducea cărți și mâncare, cum și ea o făcu-se când eram bolnav.
Acum că stau să mâ gândesc, eu nu am crescut, mama m-a crescut.
Îmi amintesc de câinele pe care l-am găsit pe stradă cu Corina. Un chow chow, pe care l-am adoptat și l-am luat acasă.
Îmi amintesc când m-am mutat de la ai mei, la aproape 18 ani și am locuit cu ea aproape doi ani. Am trecut prin bine și rău împreună, atunci am aflat despre mine că nu sunt omul care te lasă la greu.
Îmi amintesc de relația cu Izabella, eu îi ziceam doar Bella. Îmi amintesc de câinele nostru, Satan, și de cum ne trezea el dimineața cu limba pe toată fața. Mi-e dor de el.
Îmi amintesc de ziua când am realizat că Bella este cel mai deștept om pe care l-am cunoscut și că ea, mai mult ca oricine, merită toată fericirea din lume. Îmi amintesc când căile noastre s-au despărțit, din vina mea ca întotdeauna.
Îmi amintesc când l-am citit pe Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, iar ultima propoziție a cărții a devenit motto-ul meu de viață. Îmi amintesc când l-am citit pe Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, și mi-am adus aminte de setea mea de carne de la 17 ani, prostească. Îmi amintesc când l-am citit pe Victor Hugo, Mizerabilii, și am simțit că mă rup și mă lipesc pe decursul paginilor. Îmi amintesc când l-am citit pe Hector Malot, Singur pe lume, și am murit de durere. Îmi amintesc când l-am citit pe Ionel Teodoreanu, Lorelei, și am văzut cât de ușor este să ignori dragostea. Îmi amintesc când l-am citit pe Mihail Drumes, Invitația la vals, și m-am descoperit pe mine acolo.
Îmi amintesc când tata îmi povestea despre cum i-a fost în armată și cum a crezut că o să moară acolo.
Îmi amintesc că eu am un dar, de a simțit mai mult decât alții. Totul în mine se produce la o scară imens mai mare, iar reacțiile se țin în lanț și macină. Este al șaselea meu simț.
Îmi amintesc când am trimis o parte de manuscript, în care pusesem ființa mea, cuiva și care nu a spus un cuvânt. Mi-a părut rău.
Îmi amintesc când am descoperit că am o pată neagră în piept și am râs.
Îmi amintesc cât de tare doar tăcerea și cât de mult o urăsc. Îmi amintesc când am realizat că într-adevăr, cine te vrea în viața sa, va acționa în acest sens.
Îmi amintesc și multe altele dar nu mai am chef să scriu.
Ajunge.
09 noiembrie 2011
Frânturi de memorie și clipe din prezent II
Și toate amintirile astea au pornit de la o postare de blog și de la altele, deși sunt în dezacord cu multe dintre ele, autoarea scrie foarte frumos, simțit. Grapefruit wordpressian, se numește.
Pe parcursul zile, am forat cu un ciocan în adâncul memoriei și am reușit să mai extrag câteva momente.
Nu-mi mai amintesc cum se chema dar lângă Suceava mai era o apă, ca o baltă care evident băltea. Acolo mai mergeam cu prietenii să ne scăldăm. Amintirea asta a fost declanșată de blogul mai sus menționat, într-o postare autoarea amintind de niște momente când cocea cartofi.
Lângă apa asta era un câmp cultivat cu cartofi. După ce ieșeam din apă, cu foamea de rigoare, scormoneam după cartofi și îi coceam la foc. Yummy, îmi amintesc că erau atât de buni. Acolo am auzit pentru prima dată mitul cu plumb în apă. Anume, se știe că ziarele conțin plumb. O matahală, cu ceva ani mai mare decât noi, probabil vrând să râdă de noi, arunca foi de ziar în apă, care evident pluteau, și zicea că dacă sari cu capul înainte pe ele îți spargi căpățâna, din cauza plumbului. Nimeni nu avea curaj să sară pe foile de ziar.
Îmi amintesc că era să mă înec, în apa aia, ce-ar fi fost...
Când mă gândesc la atunci și la acum, parcă simt că îmi vine să plâng, n-aș ști să zic de ce. Poate fiindcă atunci fericirea nu era un țel în jurul căruia să alergi, era starea prezentă care te împrejmuia. Nu te gândeai la ea fiindcă nu aveai de ce, o aveai.
Acolo am prins și eclipsa aia mare, nu mai știu ce an era, parcă 1998. Când au scos bancnota aia de 2.000 de lei, comemorativă. Un eveniment destul de banal, dar atunci mi s-a părut ceva fenomenal. În miezul zilei se răcise, un vânticel începuse să bată iar lumina soarelui dispăruse. Noapte în plină zi. Și apoi s-a făcut iarăși lumină și ne-am pornit să facem iar prostiile obișnuite.
În vremurile alea, în spatele blocului erau vânzători ambulanți de fructe. După ce plecau, pe seară, mergeam cu un prieten de p'acolo, culegeam toți sâmburii de caise, făceam grămezi, grămezi iar apoi luam un cataroi și îi spărgeam și mâncam miezul.
Blocul în care stăteau bunicii, în cartierul Obcini, era într-un fel de vale. Mereu când ploua mult se strângea ca o baltă în fața lui și nu puteai să ieși decât luându-o pe niște borduri, pe latura blocului. Când cerul crea marea în fața blocului toții copiii luam hârtii și alte materiale, făceam bărci și plute și le dădeam drumul. Câteodată făceam și concursuri și ne suflam plămânii în ele, să se ducă în zare, cât mai departe.
Acolo am jucat și jocul tradițional copilăriei noastre. Chestia aia cu țevi de plastic și cornete. Ce ne mai alergam, tot orașul era plin de cornete aruncat pe jos. Ne ascundeam prin cine știe ce crăpături de bloc, pe sub mașini, prin grădini și jocul nu se termina până se lăsa noaptea.
Acolo am avut prima mare decepție sufletească, la 16 ani. Magdalena.
Acolo am învățat să fiu eu și acum că stau să mă gândesc, eu acolo m-am format, nu aici. Eu acolo am crescut, din toate punctele de vedere. În București am doar trăit.
Băteam mingea din zori și până în noapte, toți vecinii ieșeau și ne apostrofau. Mătușa-mea și-a pus termopane fix pentru că nu mai suporta zgomotul. Câteodată, când jucam fața ascunselea, mama pocăiților din postarea anterioară, stătea și privea pe fereastră, de la etajul 1. Când vreunul dintre noi era în dificultate și nu găsea pe nimeni să pârască, privea către ea, iar ea îi arată unde se ascundeau. :)
În ziua de astăzi nimeni nu îți mai arată unde se ascunde cineva, trebuie să îi intri tu cu forța în suflet și să cauți, și tot nimicnicie găsești.
În vara unui an, demult, pe când aveam 16 ani, se formase un cerc de prieteni în fața blocului. Ne întâlneam toți pe seară și stăteam la glume și semințe. Nimic fandosit, erau seri plăcute. Îmi amintesc că eram toți atât de săraci, strângeam bani și în total dacă se strângeau echivalentul a 50 de lei acum era bine. Luam trei sticle de bere, mergeam la cinev acasă și ne făceam praf. Acum, tot vinul din lume nu-mi ajunge să mă înec.
Ajungeam acasă dimineața, pe la 2-3, deși eram în blocul de alături, bunică-mea mă lua la rost. Doar oamenii fără rost sunt la ora aia pe stradă, zicea. Pe atunci râdeam, mă gândeam că trăiește în lumea ei. Acum sunt adesea pe străzi la orele alea, poate fiindcă nu am rost. E ciudat să te întorci la spusele alor tăi, mai ales știind că ai râs și ei ți-au spus o să vezi tu mai încolo.
Când mergeam spre câmp, toată lumea saluta pe toată lumea. Se cunoșteau, fuseseră cândva vecini în Sfântul Ilie, satul de lângă Suceava. Bunicii mei adică, cu oamenii cu care ne întâlneam pe drum. Trebuia să dau și eu bună ziua, nu înțelegeam de ce. La oraș treci neclintit pe lângă zeci de corpuri străine și nu se sinchisește nimeni de nimeni. Ba uneori, când văd cunoscuți, încerc să îi evit. Dar acolo nu se putea, știa lumea că sunt al lui Vasilică, tata, băiatul lui Viorel, bunicu. Cum să nu dau eu bună ziua oamenilor, ce-or zice.
Mă doare enorm o amintire. Când am făcut 18 ani, tata a scos o bucată de hârtie din bibliotecă. Era pe vremea când nu ne înțelegeam și ne ciocneam constant. Mi-a zis la mulți ani, de acum ești bărbat și mi-a dat foaia de hârtie. Am desfăcut-o și în ea era moțul meu, tăiat când am împlinit un an. Nu am mai văzut ceva atât de blond cât am trăit. L-am luat, am zis mulțumesc, și l-am aruncat la gunoi. Am fost un prost.
Dar acum nu mai sunt prost, sau poate este doar o iluzie. Am luat niște decizii, care simt că mă dezrădăcinează. Sunt anumite legături care, oricât de dragi îți sunt, trebuie tăiate de la rădăcină. Am crezut mereu în ideea de demnitate și am ca sacrificat-o în ultima vreme, ajunge.
Verile pe care le petreceam acolo în mare parte le citeam. Mătușa-mea avea o prietenă, Anda, care lucra la Biblioteca din Suceava și care prietenă mă lăsa să iau câte cărți vreau și să le țin mai mult decât aveam nevoie. De acolo am citit, la 17 ani, Idiotul și câteva numere din Harry Potter. Plecam mereu cu gheozdanul burdușit de cărți.
Acolo am bătut în sus și-n jos Bulevardul Mărășești și am căutat la un capăt și altul ceva, n-am găsit. Acolo am cunoscut unele parcuri și acolo am pierdut unele mâini. Acolo am învățat să beau și acolo, alături de alt vechi prieten, boram vodcă la 12 amiaza.
Acolo te întâneai cu toată lumea, chit că vroiai sau nu, este un oraș restrâns. Acolo mă duceam pe stadion, Areni, și alergam. Mătușa-mea pregătea, anumiți elevi pe care îi avea, pentru admitere la ANEFS. Mă lua și pe mine cu ea. Pe stadion, ei trebuiau să scoată un timp pe suta de metri. Ei plecau de la start, pe mine mă punea pe alt culoar, pe la 50 de metri, iar ei trebuiau să ajungă la finish înaintea mea. Nu reușeau. Mic, mic, dar aveam un avans de 50 de metri și fugeam de mâncam pământul.
Acolo am văzut pentru prima dată clipul de la Wake me up when September ends. Nu știam ce e, dar începutul clipului mă lăsase cu gura căscată.
Acolo, cu Ebliss, părăseam orașul în fiecare zi și ne reîntorceam seara. Prietena lui, Ioana, plecase la bunici, într-un sat la vreo 20 de kilometri de Suceava, iar el nu putea fără să o vadă. Făceam autostopul și mergeam zilnic la ea. Într-o noapte începuse să plouă și nu mai venea nicio mașină să ne ducă înapoi în oraș. Doar o salvare a oprit și ca să vezi ne-a luat și bani. Am râs cu lacrimi, eu stăteam în față, iar el stătea în spate pe targă cu sticla de bere la gură.
Îmi amintesc când mă întorceam, vara, că nimeni nu mă uita și eu nu uitam pe nimeni. Acum, parcă aș vrea să uit, să las iarba să crească pe mormânt. După primele vorbe, ah te-ai întors, ce mai faci, etc. discuția mergea ca și cum nu ne-am fi despărțit niciodată, ca și cum timp de nouă luni noi ne văzuserăm. Ca și cum nouă luni din an timpul se oprea și începea să curgă doar când venea iar vara.
Nu mi-a plăcut niciodată iarna acolo, era mult prea frig și totul mort.
Îmi amintesc, la 17 ani, când m-am dus, pentru prima dată, singur la mare, Costinești. Îmi amintesc ce liber m-am simțit, iar de atunci nu am mai vrut să dau drumul aripilor sale. Îmi amintesc cum o ea mi-a zis, atunci, pe plajă că putem să facem orice numai sex nu, că are un prieten și îl iubește. Mă mir cum de n-am izbucnit în râs. Îmi mai amintesc acum câteodată de momentul ăla, îl povestesc și altora, râdem împreună. Pentru mine e mai mult decât ceva amuzant, e ceva al meu unic de care îmi amintesc râzând dar și simțind momentul ăla lipsit de spațiu și timp.
Îmi amintesc că pe la 20 de ani, tot în Costinești, mă agățase una în bar și am mers pe plajă. Și acolo ne-am răstogolit îmbrățișati câțiva kilometri de plajă. Nu, nu este o metaforă, chiar asta am făcut. Am zăcut direct pe nisip. Și dacă strig acum viol, ce faci? Râd, îi răspund. Și a strigat nebuna viol, m-am dat alături și am început să râd. Oricum nimeni nu se simțise. S-a dus și n-am mai văzut-o, e bine, nici nu era la mijloc mai mult decât doi oameni și 60 de minute și un răsărit și o mare și niște nisip. Nu trebuia să știu cine e, ce dureri are, ce își dorește de la viață. Nu. Doar un moment, atât.
Îmi amintesc când bunică-miu cosea pogoanele și apoi umplea căruța cu fân și pe mine mă punea în vârf. Îmi amintesc cum se clătina și muream de frică să nu cad din vârful grămezii de fân.
Îmi amintesc de parcuri în care scriam, pe o agendă, diverse mâzgâlituri, neimportante pentru nimeni și de flăcările care au cuprins acea agendă. Îmi amintesc și de oameni răi și de oameni invidioși, dar încerc să nu o fac. Îmi amintesc fețe gri și nuanțe cenușii, iau pensula, a ceea ce am devenit, și le schimb culoarea. Le dau puțin verde și puțin roșu și îmi amintesc mai cu drag așa de ele.
În anul doi de facultate am întâlnit un om drag, dintre bărbați, cel mai drag om pentru mine, Sebi, care îmi este atât de asemănător.
Îmi amintesc că am învățat să nu uit adevărul din mine, cum scriam undeva, dar că trebuie să îl pun undeva bine, înscris pe vecie, iar apoi să las oamenii să își continue viața. Ca și Paler, am învățat că am timp să trăiesc în mine și atât.
Îmi amintesc că m-am spart în mii de bucățele și nu pot să mă restaurez. Îmi amintesc că am zis să mai și tac.
Așa că să tacem.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)